(foto) Mihai Botnari, din culisele meseriei de pilot și de ce nu trebuie să te temi de turbulențe atunci când zbori

De unde a apărut pasiunea pentru zbor și care a fost momentul în care ați decis să deveniți pilot?

Sunt rădăcini foarte adânci, care se trag din copilărie, bănuiesc. Localitatea unde m-am născut este Cărbuna, raionul Ialoveni. Nu foarte departe de casa noastră era o platformă unde venea un elicopter să se alimenteze cu soluție pentru stropitul viței-de-vie. Îi priveam pe piloții acelui elicopter ca pe niște zei. În subconștient îmi apăruse dorința de a îmbrățișa această profesie. Unde mai adaugi și stropul acela de noroc de care avem nevoie, uneori, ca să realizăm ceva frumos! La 19 ani am fost primit în anul întâi la Institutul Militar de Aviație din Buzău, iar la 23 de ani obținusem licența pentru primul meu avion comercial.

Vă mai aduceți aminte cum a fost primul zbor la cârma unui avion?

Dacă ar fi să luăm cel dintâi zbor, primul avion cu care am zburat a fost unul de tip sport și școală, Yakovlev Yak-52. E considerat și un aparat bun pentru acrobații. Chiar a fost impresionant primul zbor! Am avut parte de un instructor foarte competent și cu o personalitate plăcută, iar acest aspect a lăsat o amprentă puternică asupra mea. El a știut să-mi insufle o atitudine deosebită față de aviație. Când am zburat pentru prima dată, am făcut-o deasupra Focșaniului, unde aveam un aerodrom al școlii. Mă uitam de sus la panoramă și la case. Am simțit și frica, pe care am depășit-o, ulterior, bineînțeles. Primul salt cu parașuta, la fel, mi-a trezit emoții intense. Este vorba de acel moment în care sari în gol și te gândești la cum se va termina acel salt. A fost o experiență foarte frumoasă! Primul zbor comercial l-am efectuat în 1998 pe un Yakovlev Yak-40, iar pentru instruire am mers la Sankt Petersburg. Când am revenit și am zburat pentru prima dată singur am trecut printr-o nouă etapă: conștientizarea faptului că nivelul tău de dezvoltare este unul superior și că ai ajuns să fii util, în sfârșit, și pentru alții. În plus, când faci ceea ce îți place și mai ești și remunerat pentru asta, nivelul de satisfacție se dublează.

Pe lângă asta, noi fiind născuți în Uniunea Sovietică simțeam presiunea cortinei de fier. Să întâlnești oameni din alte țări, cu o altă mentalitate, era ceva ieșit din comun. Primul zbor a fost spre Budapesta. Pe atunci, nu știam că limba maghiară e atât de diferită de majoritatea limbilor europene. Eram obișnuit cu limbile latine, slavone. La Budapesta m-am trezit că nu înțelegeam nimic. Știți, în aviație este o tradiție – când suntem transferați la controlorii de trafic dintr-o țară în alta sau, cum le spunem noi, între sectoare, piloții și controlorii se salută sau își iau rămas bun în limba țării din care este controlorul de trafic. Am învățat atunci expresiile în limba maghiară și le țin minte până în prezent, chiar dacă nu mai zburăm acolo atât de des.

Știu că aveți un ritual de care vă țineți atunci când urcați la manșa avionului…

Aviația este o lume aparte și, cu părere de rău, foarte superstițioasă. Suntem superstițioși la multe detalii mărunte. Acum, cu dezvoltarea industriei foto, unele au mai pierit. Dar, cu mulți ani în urmă, era interzis să faci fotografii înainte de zbor, din cauza superstițiilor.

Ritualul meu este unul foarte personal. Atunci când s-a terminat o cursă, le sunt recunoscător echipei și bunului Dumnezeu.

Uneori, mă uit la avionul cu care zbor ca la ceva atât de însuflețit încât nu pot pleca de lângă el fără a-mi lua rămas bun. Trebuie să te antrenezi la simulatoare. Noi colaborăm cu Lufthansa Training Center din Frankfurt, acolo sunt simulatoare ce arată precum niște cutii de mărimea unei camere și care imită în proporție de 95 % cockpit-ul din avion și zborul în sine. De regulă, la aceste antrenamente, merg câte doi piloți, iar în spatele lor este un instructor, care programează simulatorul cu anumite scenarii cărora piloții trebuie să le facă față. La astfel de antrenamente participăm o dată la șase luni, atât piloții, cât și însoțitorii de zbor.

Mulți dintre cei care zboară se tem de turbulențe. Ați putea să ne spuneți cât de periculoase sunt acestea și de ce, poate, nu ar trebui să ne fie frică de ele?

Turbulențele nu sunt periculoase, iar ca să nu ne temem de ele trebuie să le înțelegem natura. În primul rând, nouă ne este frică de ceea ce nu știm și nu înțelegem. Omul este obișnuit să meargă pe două picioare, iar atunci când îi fuge pământul de sub ele, el se sperie. Turbulențele nu sunt viduri, sunt doar niște mase de aer – obișnuitul vânt. Acest vânt se deplasează în trei dimensiuni. Atunci când avionul prinde anumiți curenți, el saltă un pic în sus. Atmosfera nu este ceva ideal, mereu dispune de procese: cicloane, anticicloane, mase de aer și, de multe ori, acestea depind de anotimpuri. Când acestea se schimbă, unele mase de aer circulă la viteze foarte mari și creează turbulențele care îi sperie pe unii pasageri. Faptul că în timpul turbulențelor avionul un pic „saltă” se datorează inerției pe care avionul încearcă să și-o păstreze. Cei care se tem trebuie să știe că avionul este construit special pentru a trece peste astfel de momente. Noi, piloții, suntem antrenați pentru astfel de situații și avem hărți pe care putem vedea, în timp real, cum circulă curenții prin atmosferă, deci știm cum să-i evităm. E adevărat că uneori nu reușim să-i evităm pentru că unii dintre ei nu sunt vizibili pe hartă și nici nu ai cum să-i vezi cu ochiul liber. Dacă turbulențele continuă mai mult de două minute o să observați că avionul va coborî sau va urca. Piloții au grijă, în aceste cazuri, să schimbe altitudinea de zbor.

Care este probabilitatea ca un fulger să lovească un avion?

Probabilitatea este foarte mică. Odată ce avionul a decolat de la sol el este un „ingredient” al atmosferei. Avionul, neavând contact cu solul, nu mai este un „domeniu de interes” pentru fulgere.

Un mesaj de încheiere pentru pasagerii care sunt acum la bordul avioanelor Air Moldova?

Să nu ezitați să vă folosiți de perspectivele pe care le oferă aviația. Aparatele de zbor ne oferă oportunitatea să scurtăm distanțe foarte mari, parcurgându-le într-un timp foarte scurt. Ele ne permit să fim mai mult timp alături de cei dragi și să trăim această stare frumoasă a zborului. Bănuiesc că toată lumea își imaginează cum ar fi să avem aripi și să zburăm, cu adevărat. Atâta timp cât n-o putem face de sine stătător, avioanele ne oferă această posibilitate.

* Materialul a fost publicat în Altitude, revista de bord Air Moldova, ediția Ianuarie-Februarie.