Scrisoarea unei studente din Moldova către Igor Dodon: „Îți doresc să îți trăiești viața cu picioarele larg deschise în fața Rusiei”

Domnule Dodon,

Scriu pentru că mă doare până în măduva oaselor ceea ce am a-ți spune. Nu știu dacă vreodată această bucată de hârtie cu cerneală va ajunge în mâinile tale, dar dacă se va întâmpla, sper să îți sfâșie sufletul de atâtea ori de câte am plâns eu pentru Moldova.

Sunt departe, tocmai în Belgia și învăț la facultatea de Științe Sociale. Înainte să plec, mi-am spus că voi reveni acasă pentru ca să schimb ceva, dar acum nu mai sunt atât de sigură că aș putea. Tu ai devenit președinte atunci când eu nu eram acasă, eu nu am reușit să votez pentru că nu am pașaport. Am plâns când toate fricile mele s-au adeverit, dar nu pentru că tu erai să fii sclavul lui Putin în poziția de Președinte al țării mele și să îți deschizi picioarele în fața porții ruse, ci pentru că știam că pe mama și pe tata asta îi va lipsi de viață. Dar ca să înțelegi de ce, am să îți spun câte ceva despre mama și tata.

Mama mea este cu câteva luni mai mare decât tine. De când o țin minte, lucrează în sudoarea frunții pentru că știe că nimeni nu îi va da ceva pe degeaba. O face legal și achită impozite la stat din fiecare salariu. Mama lucrează la procente adăugate la un salariu fix. Asta înseamnă că în funcție de cât de mult lucrează, atât de mult primește. Mama a îmbătrânit lucrând. Uneori, eu o văd cum nu mai are puteri. Niciodată însă nu și-a plâns de milă. A îndurat pentru că a sperat că va fi bine, dar nu e. Nu mai este la fel de sănătoasă, seamănă mai mult cu un robot de calculat cifre. O țin minte pe mama calmă și rușinoasă, azi este stresată și obosită.

Tata este cu vreo 2 ani mai mare decât tine. El întotdeauna a muncit mult. Nu îl știu cu un loc stabil de muncă, dar cumva i-a reușit mereu să ne dea tot de ce avem nevoie. Țin minte cum pleca în Germania când eram mică. Țin minte cum am fost prima dată cu trenul pentru că el lucra ca și însoțitor de tren, și iarăși – pleca la Moscova și nu îl vedeam zile întregi. Tata întotdeauna îmi aducea bomboane sau păpuși de-acolo de unde era. Eram copil și nu înțelegeam de ce pleacă atât de des, dar acum îmi dau seama. Azi tata este îndurerat de faptul că nu are un venit stabil. Îl văd uneori pe Skype, pe la 10-11 seara, cum vine și mănâncă doar din deprindere și se duce să se culce pentru că vrea ca ziua să se termine mai repede. Tata speră în fiecare zi că va fi mai bine, dar nu e – e tot mai rău. Speranța l-a îmbătrânit și l-a întristat pe tata. Chiar dacă nu îmi spune că îl doare, eu văd asta în ochii lui.

Dar prin toate obstacolele pe care cei ca și tine le-au întins, mama cu tata au reușit să mă trimită să învăț peste hotare. Iată-mă azi, la mii de kilometri de casă, cu un nod în gât și cu inima sângerând, încerc să schimb ceva prin cuvinte. Eu nu am arme chimice ca și prietenul tău care te ține sub aripa dreaptă, nu am bani ca și celălalt prieten al tău care te-a pus în scaunul moale de Președinte, eu nu am alt Dumnezeu decât Adevărul, eu nu am nimic decât o viață în care aș vrea să îi pedepsesc pe cei care au înstrăinat atât de mulți oameni și au separat nenumărate familii.

Mă gândeam la familia ta, ce exemplu văd copiii tăi – un tată-președinte sau un trădător de neam – și mi s-a făcut milă de ei. Dar tot așa gîndindu-mă, mi-a trecut orice sentiment de compătimire pentru familia ta. Cel mai probabil, copiii tăi vor deveni și ei ca și tine – numai că vor învăța în Marea Britanie, ori Elveția, ori Statele Unite ale Americii, și nu vor duce lipsă de bani. Am zile în care sunt la mijloc de lună și am în buzunar 2.16 euro, pe când tu cu salariul de Președinte îți permiți să ai palate, să crești 3 copii și să nu duci lipsă de nimic, poate doar de rușine.

Te declari creștin, preșendinte al tuturor, dar comiți păcate grele. Eu vreau să cred că în acele biserici în care aprinzi lumânări în rând cu oamenii simpli, o să îți ardă sufletul. Dar din păcate, eu nu cred decât în judecată pământească, în biciuire și în tortură pentru cei ce se descriu ca fiind credincioși și bagă cuțite în fiecare spate îndoiat de oboseală. Eu vreau să cred că Dumnezeul tău te va pedepsi pentru că te închini dușmanului meu, dar ce o să se întâmple cu tine acolo sus, pe mine deloc nu mă încălzește, eu vreau să te văd îndurerat aici, pe pământ.

Îți doresc să simți același lucru pe care l-au trăit familiile oamenilor deportați îm timpul lui Stalin, sau măcar ceea ce simte Filat vorbind cu mama sa și cu copiii săi încătușat (un exemplu politic). Vreau ca titlul tău de doctor să nu te privilegieze atunci când te vei duce la Moscova la târâit saci cu ciment sau la construit trotuare prin Piața Roșie. Îți doresc să fii acel om care sărbătorește a doua zi după Deni Pobedî, măturând străzile Moscovei de gunoi. Îți doresc să trăiești tragediile tuturor oamenilor care nu mai rezistă din cauza ta. Îți doresc să îți trăiești viața cu picioarele larg deschise în fața Rusiei și să te simți fericit atunci când îți vor spune cât de Maladeț ești.

Mama și tata vor fi probabil înfuriați pentru un moment atunci când vor citi aceste cuvinte, dar eu nu am să mă opresc aici. Această scrisoare va avea o continuare.

Daniela Bunghez