Oameni #4. Străina

Străina

Îmi luasem bilet cu greu, trenul a pornit ca de obicei cu vreo câteva ceasuri întârziere. În mijlocul lunii decembrie era ca o toamnă mai întârziată, așa că mi-am tras doar o cămașă, o pereche de blugi și un trenci. Natura părea să se îndure de noi.

…

Pierdusem ultimul RER, întârziasem deja la avion, așa că m-am băgat undeva pe o bancă la gară și fumam tremurând, afară ningea ca în poveste, ghetele mele erau ude leoarcă. Taximetriștii bucuroși făceau glume și gestionau clienții, de al de mine, prostuți care au întârziat. Numărasem banii din buzunar și mă rugam să îmi ajungă până la aeroport.

…

Era un decembrie brusc devenit geros, cu ninsoare ca în filme și cu un frig care pătrundea până în măduva oaselor.

Era ajunul Crăciunului, când oamenii sunt în familii, când în casă miroase gustos a coptură, a vin fiert, a brad, a casă… Doar eu hoinăream la mii de kilometri de casă, singur și cu prea puțini bani în buzunar.

Pe undeva printre gate-uri, printre miros de încălțăminte și transpirație am văzut-o pe ea, părea ca o pată de culoare, radia ca un soare dorit în toată furtuna asta de zăpadă.

Eu sunt rușinos din fire, dar după ore de hoinărit prin terminale, tremurând în frigul și fulgii de afară, puteam să cuprind orice femeie.

Avea părul blond și ochii verzi ca întinsul pădurilor tropicale. Sânii proeminenți, fără sutien se conturau după bluza albă, talia din reviste, niște blugi rupți în genunchi și niște adidași de culoare bronz. Luminoasă la față, cochetă, stătea întinsă pe un palton orange. Purta la gât un mic pandativ de argint.

Îmi luasem de la aparat un cappucino și două snickers-uri pe care le-am ascuns în buzunarele cămășii mele. Mai aveam vreo 20 de euro în buzunar și încă trebuia să ajung acasă.

Mi-am pus trenciul alături și i-am întins un snickers:

– Sunteți liberă în seara asta, vreți să petrecem ajunul Crăciunului împreună?

– Sunt la dietă, dar sunt singură azi, mi-a răspuns într-un hohot de râs.

Brusc în mijlocul iernii ea mi-a adus aminte de mare, cu gesturile ei ușoare, cu râsul copilăresc, cu nonșalanța sa, era ca o briză care adie a prospețime, combinată cu un miros fin de caise, cred că de la parfumul ei.
Îmi venea să închid ochii, să mă întind pe genunchii ei, să o cuprind și să adorm.

Pe fundal suna: Driving home for Christmas, with a thousand memories, driving home for Christmas…

Ne-am hlizit toată seara povestind cum am ajuns aici și unde trebuia să fim, și ce trebuia acum să facem.

Bizar să te simți acasă într-un loc plin cu străini de tot, și cu EA, care după cinci minute, parcă mai puțin străină. Poate că „acasă” este în primul rând despre oameni?

Era străina mea pe seara de azi, am decis să nu ne știm, avem doar o seară și ultima.

Pe umeri duceam doar un rucsac, ea avea o valiză de culoare argintie, micuță, din plastic, cum zicea – valiza de chiloți.

Ne-am cărat prin aeroport, am făcut poze în trenul care ne ducea printre terminale. Am încercat să facem o babă de zăpadă, fără rezultat. Și după asta ne-am încălzit cu un cappucino dezgustător de la aparate, sub muzica lui Frank Sinatra.

Ne-am povestit cele mai ascunse taine, am râs, am fumat, am cumpărat cu 10 euro de la un polonez o sticluță de whisky prost, din vreun mini bar de hotel, pe care l-am amestecat cu cola. Mirosea a cauciuc ars, doar mirosul de bomboane Haribo puteau să îl camufleze.

Mai lipsea puțin și aveam aripi. Fumând pe trotuar în bătaia fulgilor, mă uitam la ea și înțelegeam că am doar câteva ore, de mâine nu am să o mai văd niciodată… A fost cea mai frumoasă seară de ajun pe care am trăit-o vreodată. Am adormit. Dimineața ninsoarea s-a oprit, ne-am cumpărat câte o cafea, ne-am salutat stângaci, am sărutat-o pe gropițele din obraji și fiecare ne-am cărat în viețile noastre, siguri că niciodată nu o să ne mai vedem. De atunci niciodată nu ne-am mai văzut.

Am ars, am dat totul, poate așa se întâmplă în viață, cu străinii ești uneori mai aproape decât cu cei pe care îi știi până la ultimul fir de păr.

***

Despre proiect

„Noi zilnic întâlnim sute de oameni, pe stradă, la birou, la cafea, în parc… Unii ne par interesanți, pe alții nici nu îi observăm. De unii ne îndrăgostim, pe alții vrem cât mai repede să-i uităm. Pe unii reușim să-i descoperim, alții rămân enigme. Și așa zi de zi, an de an. Toată viața noastră e un carusel din fețe, gesturi, mirosuri. Suntem un fel de oglindă a oamenilor pe care îi îndrăgim. Rupem de la fiecare câte o bucățică, dar uneori automatismul nostru ne face să trecem cu vederea peste mulți oameni interesanți, fie că sunt niște străini sau chiar oamenii din anturajul nostru. Iată de ce am pornit proiectul „Oameni”, ca împreună să redescoperim oamenii din jur, cu toată frumusețea, urâțenia, avantajele și defectele lor”, spune Cristian Saulea.