Etimologia cuvântului „filosofie” ne redă din prima semnificația acestuia. Din greacă: „phil-” (dragoste) și „sophia” (înțelepciune). Deci, în principiu, un filosof este un om îndrăgostit de înțelepciune, fiind adept al unei modalitați de gândire și investigare, formată dintr-un ansamblu de noțiuni și idei, care tinde să cunoască și să înțeleagă sensul existenței sub aspectele sale cele mai generale, o concepție generală despre lume și viață, numită „filosofie”.
Ca oricare disciplină a culturii, filosofia își are și ea concepțiile și noțiunile de bază, de la care pornește întregul univers al cunoașterii lumii și vieții. Unele din ele în decursul anilor au devenit idei fixe, axiome, iar altele mai sunt încă teorii controversate, care, având mii de ani, încă mai servesc drept teme de dezbateri. Iată câteva dintre acestea:
#1. Teoria ideilor lui Platon
Platon a fost primul care a delimitat lumea materială de „lumea ideilor”, astfel, ideea, în viziunea gânditorului antic, apare ca sursă a meterialului, concepție ce stă la baza fiecărui lucru neînsuflețit concret. Pentru a interpreta această teorie, putem să o exemplificăm în felul următor: „un scaun” ca idee prezentă în conștiința noastră poate să coincidă cu „un scaun concret” sau poate să nu coincidă. Totuși, aceste două noțiuni continuă coexistența în conștiința fiecăruia, dar o fac aparte, ca două noțiuni diferite.
Încă o interpretare potrivită poate fi mitul peșterii, unde oamenii în locul unor lucruri sau obiecte concrete văd doar umbrele acestora. Astfel, peștera lui Platon este o alegorie folosită pentru a descrie lumea, umbrele de pe perete fiind, în viziunea oamenilor din peșteră, unica metodă de cunoaștere și percepere a realității, și respectiv unica formă posibilă de existență a acesteia. Cunoaștem însă că umbrele sunt doar o iluzie, o iluzie de la care oamenii nu se pot dezice din neputința de a studia critic și obiectiv subiectul sau de a trece peste propria conștiință eronată.
#2. Introspecționismul
Din latină, „introspecto” – privesc înăuntru. Introspecționsimul este o metodă de autocunoaștere și reprezintă un proces în decursul căruia omul analizează propriile sale reacții la factorii externi. Introspecționismul a devenit o necesitate fundamentală a gânditorilor, dându-le posibilitatea de a se studia amănunțit și de a-și explica de ce ei cred în ceea ce cred și care este probabilitatea ca viziunile lor să fie greșite.
Se consideră că fondatorul concepției este filosoful britanic John Locke, care, bazându-se pe ideile lui René Descartes, a înaintat teoria care ne spune că există doar două surse ale cunoașterii: obiectele din lumea materială și cele din rațiunea umană. Prin urmare, se poate spune că ceea ce pentru un individ e albastru, pentru altul poate fi roșu, dat fiind faptul că studierea concepțiilor psihologice legate de conștiință nu este posibilă în colectiv și presupune o abordare individuală.
Metoda introspecționismului este un instrument cu ajutorul căruia pot fi determinate etapele gândirii, delimitând senzațiile în mai multe elemente și permițând astfel perceperea interdependenței între idei și acțiune.
Introspecționismul antrenează o gândire mai abstractă și mai largă, de exemplu ideea unui „măr roșu” poate fi interpretată ca „o percepere vizuală a culorii (roșu) amestecată cu una a formei (rotund) și în final cu una gustativă (gustul mărului)”.
Totuși, aprofundarea excesivă în sine poate duce la o eronare a realității.
#3. Solipsismul
Solipsismul este o atitudine conceptuală extremă care declară că numai propria individualitate există, iar restul sunt reflectări modale în personalitate, sunt construcții ale percepției sau intelectului. Cuvântul solipsism are origine latină, fiind compus din solus („singur”) și ipse („sine”), însemnând sinele singur sau sinele prin el însuși.
„Nu există nici Dumnezeu, nici univers, nici viață, nici omenire, nici paradis, nici infern. Toate astea sunt doar un vis, un vis complicat și lipsit de sens. Nu există nimic în afară de tine, iar tu ești un gând, un gând rătăcitor, fără scop, fără casă, pierdut în spațiul veșnic” – așa formulează ideea solipsismului Mark Twain în nuvela sa „Străinul Misterios”. Aceeași idee este ilustrată în filmele „Mr. Nobody”, „Inception” sau „Matrix”.
Această concepție ne învață despre faptul că omului îi sunt deschise numai propria rațiune și felul în care aceasta funcționează, adică numai propriile viziuni, în timp ce toată lumea exterioară se află în afara limitelor perceperii umane.
Astfel, existența obiectelor rămâne pentru om doar o ipoteză, pentru că, dacă cineva va solicita o dovadă a acesteia, nu îi va fi oferit nimic. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate fi sigur de existența unui lucru din afara conștiinței sale.
#4. Teodiceea
Dacă lumea este creată după o voință și un algoritm divin, atunci de ce există atâtea absurdități și suferințe? Această întrebare mai devreme sau mai târziu și-o pune oricare credincios.
În ajutor oamenilor care își pun astfel de întrebări le vine teodiceea, concepția filosofico-religioasă care presupune că Dumnezeu este binele absolut și respectiv îl eliberează de orice răspundere pentru existența răului din lume. Principala întrebare însă e de ce nu vrea Dumnezeu să elibereze lumea de toate astea? Respectiv, există patru răspunsuri: creatorul lumii vrea să o facă, dar nu poate, poate, dar nu vrea, nu vrea și nu poate sau vrea și poate. Primele trei variante însă se contrazic cu concepția de Dumnezeu ca Absolut, iar ultima nu explică prezența nefericirilor în lume.
#5. Relativismul Moral
Viața ar fi mult mai simplă dacă binele și răul ar fi concepții fixe și absolute, însă deseori ne ciocnim cu faptul că ceea ce pare a fi bine, în anumite circumstanțe este complet invers. Odată cu adoptarea unei poziții mai puțin categorice privind binele și răul, ne apropiem de relativismul moral, care este un principiu etic ce exlude delimitarea celor două noțiuni și existența normelor morale fixe de orice fel, deosebindu-se astfel de absolutismul moral. Cu alte cuvinte, nu morala domină situația, ci situația domină morala, ceea ce înseamnă că întâmplarea propriu zisă este mai puțin importantă decât contextul în care a avut loc.
Această idee poate fi interpretată diferit, de la „nu există nimic sfânt”, până la „viața nu trebuie închisă în limite înguste”. În orice caz, spectrul întrebărilor puse de relativismul moral este un bun antrenament pentru gândire și o modalitate eficientă de verificare a oricăror viziuni.
#6. Imperativul Categoric
Regula de aur a eticii: „ce ție nu-ți place – altuia nu-i face”, sună încă mai sigur dacă se face referință la Immanuel Kant: acest principiu face parte din concepția sa, cea a imperativului categoric, care presupune că fiecare trebuie să acționeze după acel algoritm, care ar putea fi utilizat drept regulă generală. De asemenea, Kant ne învață să vedem alți oameni în calitate de scop final, și nu de mijloc. Desigur, o astfel de abordare nu ne va lipsi de greșeli, însă chiar și așa, acțiunile noastre devin mult mai bine cugetate, dacă ne imaginăm că de fiecare dată decidem pentru omenirea întreagă, nu doar pentru noi înșine.
#7. Determinismul
Reflectând asupra voinței libere, soartă sau destin, intrăm pe terenul determinismului (din latină determinare) – concepție filozofică îndreptată spre predestinare, interdependență între toate cele existente și prezența unui motiv comun din care toate întâmplările, evenimentele și fenomenele au loc.
„Totul este predestinat și totul se întâmplă după un algoritm stabilit anterior” – iată cea mai importantă învățătură a determinismului. Acest curent nu recunoaște existența voinței libere și o înlocuiește cu soarta, care, în dependență de unele interpretări, depinde de mai mulți factori, fie Dumnezeu, fie ceea ce filosofii numesc „natură”. Astfel, în cadrul determinismului nimic nu este întâmplător, ci toate sunt consecințe ale unui lanț de evenimente stabilit anterior și necunoscut de nimeni. Respectiv, această idee eliberează oamenii de la orice răspundere pentru propriile sale fapte, astfel încât voință liberă nu există, iar oameni care pot merge împotriva sorții nu au fost văzuți niciodată.
#8. Cogito ergo sum
„Cuget, deci exist”, renumita maximă a raționalistului René Descartes, e un bun suport pentru cei care pun totul la îndoială. Această formulă a apărut ca urmare a dorinței gânditorului francez să găsească primul adevăr absolut și incontestabil, pe baza căruia ar putea fi construită concepția filosofică a cunoașterii absolute.
Descartes punea la îndoială totul: religia, propriile emoții, lumea exterioară, opinia publică etc, unicul lucru care nu putea fi pus la îndoială fiind propria existență, astfel încât însele dubiile cu referire la aceasta slujesc drept dovadă a ei. De aici a provenit și lanțul: „am dubii, atunci gândesc”, și respectiv, „gândesc, atunci exist”, care mai târziu a luat forma de „cuget, deci exist”, fraza devenind baza metafizică a filosofiei moderne.
#9. Moartea lui Dumnezeu după Nietzsche
Declarația „Dumnezeu este mort” înaintată de Nietzsche are un sens figurat și semnifică moartea concepției lui Dumnezeu, existența căruia odinioară era incontestabilă în societatea tradițională, spre deosebire de cea modernă, unde Dumnezeu încetează să mai existe în aceeași realitate cu oamenii, devenind ceva mai apropiat de o idee interioară, decât de un element firesc al lumii exterioare.
Acestă declarație a dus la o criză a sitemului de valori, care inițial se baza pe perceperea religioasă a lumii, ceea ce, de fapt, a însemnat momentul potrivit pentru a revedea acest sistem, anume acesta fiind scopul filisofiei moderne.
#10. Criza existențială
Concepția de criză existențială a apărut ca urmare a căderii sistemului de valori, descrise mai sus – din cauza apariției ideilor care declarau lipsa oricărui scop predestinat sau sens al existenței. Această viziune contrazice direct necesitatea oamenilor de a crede că viața umană are valoare. Dar lipsa unui sens inițial și suprem nu înseamnă inexistența lui, astfel, doctrina existențialistă formulează sensul vieții ca ceva schimbător, care apare sau dispare în funcție de modul în care omul se afirmă în viață, de alegerile sale pe parcursul acesteia.
