Urmează o istorie despre tânăra care invită lumea să se rotească în jurul ei sub ritmuri subtile, și ne minunează prin lucrările sale fotografice.
Anna Godzina la ai săi 24 de ani are experiență de fotograf obținută la câteva ziare. Căutându-și menirea, a ajuns studentă la Universitatea de Arte din București, Facultatea Foto-Video, având în spate și experiența unui an de studii în Polonia. În curând va păși în ultimul său an de studii, în urma căruia va pregăti o carte fotografică cu subiecte și eroi interesanți.
Cum au fost începuturile carierei tale?
Am început să lucrez fotograf la un ziar local. Funcția mea era să aduc o schemă vizuală a unui anumit eveniment. Aveam o libertate enormă de a fotografia, și atunci am înțeles că prin imagine poți să povestești.
În contextul mai multor întâmplări, îmbinate cu experiența mea de până atunci, am înțeles că fotografia este și va fi felul în care eu mă exprim cel mai bine.
Majoritatea amatorilor de fotografie îți cunosc creația de la prietenii și cunoscuții tăi. De ce nu ai face o pagină de Facebook, precum o fac alți fotografi, pentru a-ți expune lucrările tale?
Cred că fotografia necesită o altă platformă, una mai potrivită decât Facebook. Atât timp cât primesc un feedback sănătos de la profesori sau de la persoanele care sunt la fel ca mine pasionați de fotografie, eu nu pot spune că aș avea marea nevoie să-mi postez un portofoliu întreg pe Facebook. Totuși, mă conduc de următoarele principii: pozele care sunt bune, le păstrez pentru mine și portofoliul meu; fotografiile care nu sunt foarte proaste, dar nici prea bune, le postez pe Facebook. Cele proaste rămân în vid. Sigur, e plăcut când ești apreciat și susținut, dar ar fi cazul să-mi fac un site, întrucât nu consider Facebook o platformă potrivită pentru lucrări.
Care sunt preferințele tale în arta fotografiei?
Fotografia este tânără și a evoluat foarte interesant din 1839 până în prezent. Fiind în anul întâi, preferatul meu curs era istoria fotografiei, prin urmare sunt foarte mulți artiști care îmi plac, prea mulți ca să-i număr, însă câțiva ar fi: Josef Koudelka, pe care am ajuns sa îl întâlnesc în București și să îi ascult poveștile; Elliot Erwitt, Diane Arbus, Robert Capa, Richard Avedon, Walker Evans, Garry Winogrand, Dorothea Lange, Tadeusz Rolke și mulți alții.
Mi-ar plăcea ca acest interviu, de fapt, să fi fost mai mult o discuție despre interese. E ciudat să arunc fraze mărețe, doar nu sunt deloc om cunoscut. OK, poate într-o comunitate mică aici, la Chișinău, în rest învăț fotografie, ea mă pasionează cel mai mult și am de învățat o lucruri mărețe despre ea.
Vorbind de interese, care ar fi cărțile și muzica care inspiră creativul din tine?
Din ceea ce am citit în ultima perioadă, ar fi Becket, Sylvia Plath și Saramago. De asemenea, am descoperit că-mi plac autobiografiile. În această vară, le-am citit pe cele lui Morrysei și Antony Kiedis. În ceea ce ține de muzică, eu ascult de toate și diferite. Am ceva obsesii pentru The Smiths, Bjork, Pj Harvey, John Frusciante si Jeff Buckley sau Morphine. Însă obsesiile apar, dispar și din nou apar.
Mulți fotografi devin cunoscuți prin fotosesiuni cu anumite tematici. Ție, personal, îți place să organizezi fotosesiuni?
Fotosesiuni nu fac într-atât de des. Deși, fotosesiunile sunt o provocare enormă, și chiar de le fac, le organizez mai rar. Niciodată nu am luat bani pentru o sesiune, iar în cazul fiecărei sesiuni înscenate, modelul făcea ceea ce rugam eu. Astfel, ajungeam la punctul, în care lumea îmi spunea că sunt autoritară. Prietena mea cea mai bună, care mă ajută de obicei cu luminile, trebuia la o astfel de sesiune să țină în mâini o oglindă, care proiecta lumina din geam. Lumina trebuia să cadă o parte pe chipul modelului, iar cealaltă – pe perete. Și când nu se reușeau acestea, strigam în ultimul hal la prietena mea, fără ca să-mi dau seama cât de grea trebuia să fi fost oglinda. Cred că mă concentrez cam mult la cadrul, pe care îl încerc și nu-mi pasă în acel moment de nimic altceva. Nu cred că toți oamenii care lucrează cu mine sunt foarte fericiți, dar într-un final, fiecare din noi rămâne cu ceva.
Întrucât la București înveți la specialitatea Foto-Video, care ar fi experiența ta cu domeniul video?
Pentru mine, domeniul filmului este un proces continuu de experimentare. De obicei, sunt concentrată pe imagine, sper să pot fi un operator bun vreodatp. Am făcut și un experiment video, pentru a vedea dacă oamenii sunt conștienți de expresiile lor faciale.
Ce poți spune despre numele tău de familie, care nu este unul obișnuit pentru țara noastră?
Mi se întâmplă să fiu întrebată dacă numele meu este un nume scenic. Godzina este numele meu din pașaport și de la tata. În poloneză există așa un cuvânt, traducerea lui însemnând „timp”. În perioada exchange-ului meu în Polonia, oamenii de acolo se amuzau când vedeau undeva însemnat numele meu. Nu este un nume de familie obișnuit nici în Polonia.
După părerea ta, cum ar trebui să fie un fotograf?
Dacă e să dăm definiția unui fotograf bun, atunci el ar fi omul care este conștient de ce s-a întâmplat și cum evoluează fotografia în diferite părți ale lumii. De asemenea, un fotograf ar trebui să dezvolte intuiția sa, întrucât ea este o cale frumoasă pentru creație – ce e făcut intuitiv, din simț de observație și plăcere, după părerea mea, e mai bine.
Cine sunt fotografii locali care, după părerea ta, percep perfect domeniul fotografiei?
Îmi place ce face Mircea Bobînă. Lucrările lui sunt atât în domeniul fotografiei, cât și în cel al filmului. Dacă cineva noaptea m-ar trezi și mi-ar spune „Zi-mi un nume de moldovean din domeniul artei care-ți place!” eu aș răspunde „Mircea Bobînă!”.
Ai beneficiat de un schimb de experiență în Polonia. Ai descoperit ceva nou pentru tine acolo?
Polonezii au un program, în care tu, fiind specializat în fotografie, ești obligat să cercetezi și alte specialități, cum ar fi sculptura. Astfel, poți face instalații și să le fotografiezi. Poți înscena o fotografie nu doar plasând lumini, dar și creând și instalând obiectele din ea. Am descoperit oameni noi. Consider că oamenii sunt o sursă frumoasă de inspirație.
Presupun că ai și planuri mari de viitor…
Un exemplu ar fi o carte fotografică. Proiectul a început în Polonia și e despre poveștile copacilor spuse de oameni.O vreau în multe limbi, până acum am adunat 22 de limbi în care o scriu. Respectiv, sunt 22 de persoane de naționalități diferite care se unesc într-o pădure a mea. Are fotografii are și text. Nu am publicat-o din lipsa banilor, însă mai aștept puțin până finalizez anul trei de studii și voi lucra la ea așa cum se cuvine.
În ceea ce privește Republica Moldova, mi-ar plăcea mult să fiu mai activă aici, mi-ar plăcea să organizez expoziții, dar probabil acum nu ar fi timpul, întrucât încă nu am ce prezenta. Însă țara noastră deține istorii frumoase și o sumedenie de subiecte, care merită a fi cercetate.
Care ar fi un mesaj de la tine pentru cititorii #diez:
Nu mă simt oarecum deranjată de numărul deja existent de fotografi, sau de persoane care se declară fotografi. Nu mă aflu într-o competiție, iar cei ce se plâng pe asemenea chestii, mai bine ar face fotografiile lor mai bune. E minunat că arta fotografică a devenit mai accesibilă. Și, totuși, sper că oamenii să fie educați nu prin fotografie comercială, dar prin simțul artei.
