Pe 23 noiembrie, în urma atacului cu rachete al Rusiei asupra Ucrainei, în Moldova au avut loc deconectări masive de la energia electrică. Drept rezultat, pentru câteva ore, Moldova s-a cufundat în beznă. Îndată ce populația a recăpătat accesul la internet, pe rețelele de socializare aproape fiecare postare era dedicată subiectului deconectărilor masive, fiind însoțită de hashtagul #vtemnotenobezvas/bezvas. Un hashtag lansat de ucraineni încă în septembrie, inspirat dintr-o adresare a președintelui Ucrainei Volodâmâr Zelenski. Deși sunt conștientă că majoritatea moldovenilor au preluat acest hashtag cu bune intenții, dorind să-și manifeste solidaritatea față de poporul vecin, dar și propria poziție în raport cu politica agresivă, imperialistă a Federației Ruse, cred că e un gest nepotrivit. În acest articol am încercat să analizez problematica acestui hashtag, a însușirii unei suferințe necunoscute nouă.
Întotdeauna încerc să fiu atentă la modul în care îmi manifest empatia, pentru că niciodată nu mi-a plăcut când mi se zicea „înțeleg cum te simți”, „înțeleg ce simți”, mă străduiesc și eu să nu zic aceste cuvinte cuiva. „Nimeni nu poate ști cum mă doare pe mine dintele”, așa ne zicea profesorul de filosofie de la facultate.
Recent, Facebook mi-a amintit de o postare din 2015. Era un status al unei libaneze despre atentatul din Paris de pe 15 noiembrie din acel an. Textul era despre empatia selectivă a Facebook-ului care le-a trimis tuturor parizienilor notificare cu întrebarea dacă sunt în siguranță. Cu câteva zile în urmă avusese loc un atac terorist la Beirut. Facebook-ul nu s-a interesat de siguranța utilizatorilor săi libanezi. Postarea se încheia cu fraza: Thoughts to the victims of Paris. I know your pain. Atunci am scris că ar trebui să existe un anumit cod moral, etic care să îți indice când este ok să rostești aceste cuvinte. Trebuie să capeți un drept moral pentru a folosi această sintagmă. În continuare cred la fel, deși consider că durerea e întotdeauna o experiență individuală, cam ca familiile nefericite ale lui Tolstoi. Fiecare victimă a terorismului, a războiului simte această tragedie, durere în felul său, însă cred că are dreptul moral de a-i spune unei alte victime a terorismului sau războiului: „Eu știu ce simți”.
Pe 23 noiembrie, din cauza atacului masiv cu rachete al Rusiei asupra Ucrainei au avut loc deconectări masive ale energiei electrice în toată țara. Timp de câteva ore, Chișinăul era blocat, troleibuzele s-au oprit, unele rețele de telefonie mobilă au căzut, în jur era întuneric, oamenii erau derutați, unii chiar speriați. Și totuși, peste șapte ore, 90 % dintre consumatori au fost reconectați la energia electrică.
Îndată ce s-a aprins luminița la router, 3G-ul în colțișorul drept al ecranului, lumea s-a pornit a pune statusuri pe Facebook. Ți-ar părea că e continuarea aceleiași tradiții a statusurilor cu prima zăpadă sau cutremur. Doar că de această dată aproape fiecare postare era însoțită de un hashtag – #vtemnotenobezvas/#înîntunericdarfărăvoi.
În Ucraina energia electrică a revenit parțial abia a doua zi, asta în condițiile în care deconectări au loc zilnic. În urma atacului masiv cu rachete de pe 23 noiembrie au murit 10 persoane. Mii de oameni se rugau ca racheta să nu nimerească în casa lor sau dacă va nimeri, să reușească să fugă. Pe întuneric. Eu cred că e foarte, foarte greu să cobori în subsol în câteva secunde. Mai ales dacă-i beznă. Mai ales dacă ai vederea slabă, mergi greu, ai un copil în brațe, ai un câine care speriat s-a ascuns sub cadă și trebuie să-l scoți. Dar eu nu știu cum e asta, pot doar să-mi imaginez. Eu nu pot spune „înțeleg ce-ai simțit”, „înțeleg prin ce treci”.
Eu iubesc cuvintele și cred că nimeni nu are dreptul să le arunce în voia sorții și să le folosească iresponsabil. Cred că unele cuvinte înseamnă foarte mult și dacă ajungi să le rostești, trebuie să știi sigur că ți le asumi, că îți asumi toată greutatea lor. De aceea, niciodată nu am avut încredere în oamenii care iubesc, urăsc, cărora le e dor la stânga și la dreapta. La fel, unele cuvinte au o însemnătate și greutate aparte în funcție de context.
#bezvas în Ucraina e foarte departe de #bezvas în Moldova. Acest hashtag a fost folosit de o sumedenie de oameni care știu că sunt foarte solidari cu poporul din Ucraina și cred că vor să își exprime această solidaritate prin orice metode, inclusiv prin hashtaguri, mai ales că asemenea hashtaguri îți arată că „uite, sunt mulți care gândesc ca mine”. Și totuși, pentru mine acest hashtag înseamnă să-ți însușești o durere care nu e a ta. Un gest asemănător modului în care era devalorizat hashtagul #metoo prin folosirea lui în discuții uzuale despre „și eu am privit acest film”, „și eu am scăpat o lacrimă la acest videoclip”. Cuiva i-a luat ani ca să găsească puteri să vocifereze acest #metoo.
Am fi putut inventa un hashtag al nostru, care să conțină și solidaritate cu Ucraina și ripostă față de Rusia, dar am preferat să echivalăm disconfortul nostru cu durerea altcuiva. E ca un soi de cultural appropriation, doar că aici ar fi un fel de contextual appropriation. Nu, așa termen nu există, dar îmi pare potrivit pentru acest act de însușire a unei suferințe care nouă nu ne este cunoscută. Pentru că niciun articol, nicio fotografie, niciun reels, nicio istorie auzită din prima sursă nu e capabilă să te facă să simți, să înțelegi cum e asta, e într-atât de necunoscut încât nu-i putem găsi un termen precis, și da, știu că e calchiere din rusă și mi-o asum, ca tot trecutul meu boțit, mângâiat, frământat, suflat „ca să treacă” de cultura rusă.
Mi-aș dori să ne învățăm să ne asumăm propriile dureri și propriile păcate, poate atunci vom născoci și hashtagurile potrivite, un #șăzăi adresat imperialismului, spre exemplu.
