Ascultă-mă ca să nu trag. O încercare de a înțelege fenomenul shooting-ului în școli

– B3!

– Ucis.

Dacă lăsăm la o parte strategiile de joc în care poți prezice următorul pas al inamicului, nu știi dacă următoarea lovitură va fi fatală. A rămas o singură barcă, dar barca aceasta poate s-o țină până la ultimul ultim sunet sau se poate scufunda la a treia lovitură a inamicului.

Barca se umple cu apă. Copilul privește nemișcat, pentru că deja e prea târziu și a obosit sau pentru că „ignoră și-o să treacă”. În orice caz, el se îneacă. Dispare de la un simplu joc. „E doar un joc, așa-s copiii, așa a fost mereu, va crește și va trece, a doua zi, nimeni nu va mai ține minte și, bineînțeles, trebuie de pe-acum să învețe să fie puternic, pentru că în viață va fi și mai greu – вам и не снилось горе”.

Și copilul cade în adânc. Iar uneori, drept răzbunare pentru toți și toate, îi trage și pe alții cu el. Doar că aici nu mai e loc de punctișoare pe foaie din Морской бой. Uneori, tinerii intră în școli, universități, cu mașina în oameni și ucid cu arme adevărate.

***

În dimineața de 20 septembrie 2021, un student în vârstă de 18 ani a venit la Universitatea de Stat din Perm și din armamentul procurat legal a început să împuște în toți care-i ieșeau în cale. A reușit să ucidă șase persoane și să rănească 43 înainte ca el singur să fie rănit și reținut de poliție.

Înainte de 20 septembrie, a fost 19 mai la Kazan, 17 octombrie la Kerci și 1 316 shooting-uri în școlile din SUA din 1970 până în ziua de azi.

Până nu de mult, shooting-urile în școli păreau o problemă strict a Statelor Unite, însă acum observăm că devine o realitate pentru Rusia și, prin urmare, un potențial pericol pentru statele postsovietice, fiindcă ce se întâmplă și ce apare în Rusia în scurt timp ajunge și la noi, fie un nou serviciu de livrare, fie un nou timp de drog sintetic.

Shooting-ul din Perm a coincis cu prima zi postelectorală. Pe 19 septembrie, au avut loc alegeri parlamentare. Drept urmare, incidentul din Perm nu a fost atât de mediatizat ca cele precedente. Am putea spune că a fost primul caz când mass-media a fost mai aproape ca niciodată de respectarea normelor etice și deontologice ce țin de reflectarea atacurilor teroriste și a shooting-urilor. S-a pus accent pe victime, pe problemele legate de sistemul de siguranță din instituțiile de învățământ, pe eliberarea permiselor port-armă, pe modul în care a acționat poliția și mult mai puțin pe persoana atacatorului.

Înainte de a-și pune în aplicare planul, iar acesta a fost unul bine gândit, shooter-ul din Perm a lăsat o scrisoare-manifest „pentru a ușura munca anchetatorilor”, afirmă acesta. Atacatorul planifica să moară și el în acea zi, fie anihilat de către forțele speciale, fie recurgând la suicid.

De fiecare dată după astfel de incidente, de altfel, ca după oricare alte incidente tragice din viața unei societăți sau a unei persoane particulare, se încearcă o analiză în retrospectivă pentru a înțelege unde s-a greșit, ce putea fi prevăzut sau anticipat.

Atât în cazul shooting-ului din Perm, сât și în cazul celor din SUA, se discută mult despre accesibilitatea armelor. Dacă în SUA este o discuție complexă, cu vechime, cu dezbateri între NRA (National Rifle Association/Asociația Națională a Armelor) și cei care militează împotriva regulamentului port-armă existent, în Federația Rusă abia acum se pune problema accesului prea ușor la arme. În manifestul său, atacatorul din Perm a descris detaliat cum a făcut rost de armament, dar mai ales cât de ușor i-a fost să realizeze acest lucru, evidențiind greșelile din sistem, în special ușurința cu care a trecut examenul psihologic.

Legislația din Moldova prevede că permisul de procurare a armelor letale și neletale se acordă persoanelor care au împlinit vârsta de 21 de ani. În Rusia, e 18 ani, iar ca urmare a shooting-urilor, tot mai mult se discută despre necesitatea de a ridica pragul la 21 de ani. În SUA, variază de la 16 la 21 de ani în dependență de stat și de tipul de armă. 

În opinia lui Ion Țurcan, șef al secției Supraveghere circulație armament a Direcției supraveghere armament și activități licențiate IGP, lipsa unui act normativ, a unei legi cu privire la metodologia evaluării psihologice pentru obținerea permisului de procurare a armei constituie o problemă majoră.

„Nu este o claritate în ceea ce ține de protocolul de evaluare, cel puțin ce specialist trebuie să fie persoana care efectuează testarea psihologică. Persoanele care doresc să obțină permisul în cauză se pot adresa fie la psihologul din cadrul centrelor de sănătate mintală (subordonate Ministerului Sănătății), fie la un psiholog autorizat, care activează în cadrul unui birou de consiliere psihologică și psihoterapie, sau la un psiholog particular, doar că, iarăși, nu este clar cum se obține această autorizație.

Peste tot poate interveni factorul uman și eventuale greșeli în evaluare, simpla luare de mită sau cumpărarea certificatului nu sunt excluse.”

Și ca o plapumă mare, mare, problema psihologilor în Moldova se înșiră peste toată țara, acoperind-o c-o mare de-ntuneric

Când îmi făceam studiile, psihologul din liceu era o persoană destul de cunoscută în domeniu, cu o experiență bogată și chiar cu un oarecare nivel de notorietate.

Din curiozitate, am intrat pe site-ul instituției să văd cine ocupă acum această funcție. Surpriză. Aceeași persoană. Fix dedesubtul imaginii cu un grup de tineri afro-americani, induși, care par foarte bucuroși să se afle pe interfața unui site din Moldova, aflu că datorită psihologului „elevii își pot afla starea emoțională prin intermediul testelor”.

Cred că dacă aș fi foarte tristă, disperată, furioasă, ultimul lucru pe care l-aș dori e să trec un test, iar recomandarea de a trece totuși testul în cauză nu ar face decât să-mi trezească dorința de a folosi creionul drept armă, reproducând astfel scena din Stoker.

De fapt, lecțiile de psihologie doar cu teste le pot asocia. Erau teste de determinare a temperamentului. Și an de an, eu mințeam la fiecare întrebare și alegeam acea variantă care mi-ar aduce în final rezultatul extrovertit-sangvin, și nu introvertit-melancolic. Nimeni nu voia să fie introvertit-melancolic. Nici măcar profesoara de psihologie, judecând după modul în care prezenta descrierea acestui tip de temperament – cu delicatețea și entuziasmul cu care bucătăresele din cantină trânteau polonicul cu terci în farfurie. Abia peste ani, cu ajutorul mass-media, introvertiții aveau să-și revendice dreptul de a fi populari. Așa că eu prezentam tăcut testul meu cu rezultatul extrovertit-sangvin și încet, îngândurată ieșeam din clasă. Ultima.

Din discuțiile pe care le-am avut cu vreo trei ani în urmă cu elevi din diferite licee în cadrul unei cercetări despre bullying, am înțeles că lucrurile nu prea s-au schimbat. Psihologul continuă să fie o creatură mitică care se zice că răsare pe holurile liceului când pământul se unește cu cerul, când animalele încep a vorbi cu accent românesc, când copacii cutremură țara pășind cu rădăcinile lor și toate ființele imaginare care au fost cândva desenate la ședințele de psihoterapie prind viață sau… când vine vreo comisie și sunt organizate lecții deschise. Cert e că în ambele scenarii forfota e aceeași.

Alții au mărturisit că știu cine e psiholog la ei în școală, mai mult – l-au văzut chiar cu ochii lor, dar preferă să nu repete experiența. Doar o persoană mi-a mărturisit că a apelat la psihologul din liceu și a rămas mulțumită de acea întâlnire. Țin să menționez că toții elevii cu care am discutat își făceau studiile în licee din capitală. Care sunt șansele unui tânăr dintr-un liceu mic din mediul rural – unde geografia este predată de profesorul de educație fizică, care ocazional îndeplinește și funcția de bibliotecar – să aibă parte de o asistență profesionistă din partea psihologului?

Cu toate acestea, de fiecare dată când vedem în buletinele de știri că un elev a recurs la moarte prin suicid, directorul școlii ne asigură că în instituție este psiholog foarte apreciat de către elevi, că în fiecare zi îl găsești în cabinetul său și că iată chiar acum putem intra la el. La masă, lângă două cărți ce conțin cuvântul psihologie și un suport pentru creioane colorate, o tânără ne povestește cât de vesel, bine dispus, străduitor era X. Chiar săptămâna trecută l-a chemat la cabinet și l-a întrebat cum se înțelege cu colegii, cu cine prietenește, dacă nu are neplăceri…

Totul era bine. Toți suntem șocați. Același discurs de fiecare dată.

Și ar fi nedrept să dăm vina pe instituțiile de învățământ, pe acei psihologi care încă mai încearcă să-și facă meseria având în vedere că salariul mediu al acestora e în jur de 5 500 de lei. Tot ce suntem în drept să cerem de la acești psihologi e o discuție sinceră la acest subiect. Cadrele didactice ar trebui să vorbească mai deschis despre problemele cu care se confruntă chiar dacă riscă să intre în conflict cu superiorii. Cred că e timpul să încetăm să mai mimăm că suntem extrovertiți-sangvini, când nu suntem nici măcar introvertiți-flegmatici, pentru că, de fapt, nu am trecut niciun test și nici foaie nu avem, iar creionul e unul la o clasă-ntreagă.

Totuși, se atestă anumite schimbări benefice în acest domeniu.

În opinia psihologăi Cornelia Adeola, lucrurile stau mult mai bine decât acum trei-cinci ani.

„În școli, psihologul devine din ce în ce mai prezent. În această perioadă, sunt implicată într-o activitate în cadrul căreia sunt instruiți psihologii școlari și mă bucur să văd că majoritatea știe ce au de făcut, înțeleg care este rolul lor în instituția de învățământ și tind să fie cât mai implicați în ceea ce se întâmplă cu copiii. Este evident că în fiecare instituție de învățământ este diferit, respectiv și prezența psihologului este simțită diferit și aici sunt mulți factori care influențează, dar marea majoritate a psihologilor școlari sunt de bună credință și își fac munca pe cât de bine pot reieșind din realitatea în care se află.”

În opinia acesteia, instituțiile de învățământ superioare pregătesc specialiști cu un nivel de profesionalism înalt, care, de asemenea, beneficiază de tot mai multe oportunități de creștere și dezvoltare profesională. De asemenea, în prezent, tinerii au posibilitatea de a se adresa la centrele comunitare de sănătate mintală pentru ajutor. În țară, sunt 50 de centre de acest fel care oferă servicii gratuite.

De altă părere este președintele Centrului de Cercetării Științifice în Psihologie, psihologul și psihoterapetul Ștefan Popov.

„Avem foarte puțini psihologi școlari profesioniști care își cunosc bine meseria și care pot avea un impact semnificativ în rândul elevilor și care pot să câștige încrederea acestora. Din partea clienților mei am auzit nenumărate situații în care în discuțiile cu psihologul școlar s-au simțit judecați și afectați, în cel mai bun caz discuțiile erau sterile,  ceea ce dă dovadă de lipsă de profesionalism, iar alți tineri îmi relatează că tot ce făceau în cadrul orelor de educație psihologică era să completeze chestionare și să deseneze «ursuleți», dar nu să discute probleme emoționale cu care se confruntă și să-și îmbogățească cunoștințele psihoeducaționale necesare.”

Cu toate acestea, Popov afirmă că, în ultimii ani, apar tot mai multe inițiative din partea organizațiilor neguvernamentale de profil și a psihologilor care au drept scop sensibilizarea pedagogilor și părinților cu privire la problema sănătății mintale a tinerilor.

Și totuși, din observațiile acestuia, impactul este încă unul nesemnificativ. Doar o minoritate dintre părinți și pedagogi, care au acces la mai multe surse informaționale relevante, conștientizează această problemă și încearcă să întreprindă măsurile necesare.

Este adevărat, în ultimii ani, sunt lansate tot mai multe campanii de conștientizare a importanței de a acorda atenție sănătății mintale a tinerilor. Pe plan internațional, schimbarea este resimțită și mai intens. Practic fiecare serial despre tineri lansat în ultimii trei-patru ani abordează diferite aspecte ale sănătății mintale ale adolescenților, prezentând cât mai explicit și realist posibil manifestarea diferitelor tulburări și, uneori, modul în care trebuie de acționat pentru depistarea și tratarea acestora.

Aici putem menționa și 13RW, Euphoria, Normal People, Looking for Alaska, Grand Army sau chiar producții rusești precum Трудные подростки.

Pe de-o parte, media și cultura pop ne îndeamnă să atragem tot mai multă atenție sănătății mintale, să fim cât mai corecți, atenți în afirmațiile noastre. Pe de altă parte, ne încurajează să evităm oamenii care manifestă o atitudine negativistă față de viață, care nu ne molipsesc cu energie pozitivă, care nu ne fac să zâmbim, care sunt lipiți de inițiativă, care, cu alte cuvinte, sunt toxici.

Iar acum, vă rog să ne întoarcem la shooter-i. Din informația pe care o avem, niciunul dintre ei nu era o persoană care emana căldură, bună-dispoziție, care îi făcea pe toți să zâmbească, care împărțea complimente la stânga și la dreaptă și care era ca o rază de soare într-o zi de glod. Tulburările mintale nu fac din oameni soare. De cele mai multe ori, o persoană cu tulburări mintale manifestă o atitudine negativă față de viață și cei din jur, agresivitate, petrece tot mai mult timp în singurătate, rupe legăturile, relațiile pe care le avea fără a construi altele noi. Atunci când cineva se-neacă, e cam greu să-l salvezi fără să-ți uzi, murdărești hainele, iar nimănui nu-i place senzația de haine ude, grele, mai ales când gazu-i scump, dar nu-i chiar atât de strașnic. Cu siguranță, nu e atât de strașnic ca întunericul din adâncul unei fântâni.

„Cu patru ani în urmă, poate aș fi fost bucuros să fiu admis aici, dar acum nu mai contează”

Din tot manifestul, aceasta e fraza care mi-a atras cel mai mult atenția, seducătorul condițional-optativ. Aș putea presupune că ceva s-a întâmplat în acești patru ani, că totul putea fi altfel, doar că nu am găsit nicio explicație despre ultimii patru ani ai shooter-ului în mărturiile cunoscuților sau rudelor. Mama vorbește despre el de parcă e un aspirator-robot, iar ceilalți doar schimbă cu locul aceleași trei cuvinte: tăcut, straniu, singur.

Când copiii încep să meargă, părinții știu că dacă liniștea durează prea mult, suspect de mult, cam cinci minute, înseamnă că ceva nu e în regulă și se reped în camera copilul. Așa apar pereți desenați cu ruj, neapărat cel mai scump.

Cu părere de rău, cu timpul, liniștea încetează a mai fi percepută drept semnal de alarmă. Copilul se comportă ca un aspirator performant și asta-i perfect. Își face lucrul, nu e zgomotos, își știe locul. Când copilul se comportă ca un aspirator, atunci ceva nu e în regulă.

Conform unui studiu publicat de US Secret Service în martie 2021, aproape jumătate dintre tinerii care planificau un shooting au fost victime ale bullying-ului.

Un studiu despre bullying-ul în rândul adolescenților din Republica Moldova, publicat de UNICEF în 2019, ne arată că aproape 87 % dintre elevi sunt afectați de acesta. 70,8 % sunt victime. La întrebarea cum reacționează la bullying, ce măsuri întreprind, majoritatea elevilor a răspuns că s-a adresat părinților și administrației instituției de învățământ/profesorilor. În multe școli periodic, au loc instruiri, seminare destinate pedagogilor, ce au drept scop instruirea acestora în mecanismele de prevenire și combatere a bullying-ului. De cele mai multe ori, anume pedagogii sunt trași la răspundere pentru conflictele din clasă. Psihologul este doar unul, nu poate urmări o școală întreagă. Administrația are de rezolvat chestiuni mult mai importante: comisiile de evaluare trebuie întâmpinate conform tuturor tradițiile geto-dace, creștine, agnostice, iar draperiile de anul trecut s-au arătat a fi ineficiente în îmbunătățirea atmosferei, energiei din instituție și trebuie înlocuite cu unele noi. Părinții sunt prea ocupați, „pentru aceasta și există școala” și rămân profesorii care nu au nimic altceva de făcut. Pentru că fiecare dintre ei, odată ajuns acasă, evident după imediata încheiere a orelor, întruniri metodice nu există, își fac un ceai și pornesc Netflix.

O persoană care lucrează ani de zile într-un mediu stresant – care, de cel puțin trei ori pe an, are de întocmit planuri didactice, alcătuiește teste de evaluare, tapează testele de evaluare, controlează testele de evaluare – nu poate preveni sau combate eficient situațiile de bullying. Mai ales că uneori este și ea o victimă a bullying-ului: din partea elevilor, a părinților elevilor, a colegilor, a administrației. În opinia mea, pedagogii ar trebui să fie instruiți să beneficieze de ajutor psihologic, deoarece nu-i exclus ca în țările postsovietice, într-o dimineață, cu arma în școală să vină anume profesorul. Tot ce suntem în drept să cerem de la profesori e să nu fie bullies, să nu participe la bullying și să raporteze părinților și administrației cazurile de hărțuire.

Я не сатанист, не фанат металла, влом быть таким
Их стволы – металлолом
Не псих, не фрик, не играл давно за компом
Так что не верь ментам, народ

Tematica shooting-ului în școli este abordată în diverse filme, seriale, piese atât americane, cât și europene. De cele mai multe ori, sunt prezentate evenimentele ce au loc după shooting, viața supraviețuitorilor, ca în Elephant sau The Life Before Her Eyes, sau a părinților shooter-ului, ca în We Need to Talk About Kevin sau Beautiful Boy. În ultimele două, la fel ca în celebrul documentar Bowling for Columbine, este întreprinsă o încercare de a înțelege care sunt cauzele shooting-urilor din școli, ce profil au shooter-ii, ce i-a determinat să recurgă la astfel de acțiuni, cum puteau fi opriți etc.

Cert e că, în majoritatea filmelor, shooter-ii nu sunt prezentați ca personaje pozitive, poate sunt calificați și ei drept victime, dar în niciun caz nu sunt plasați pe aceeași treaptă cu victimele shooting-ului. Este ușor de înțeles această abordare, orice tentativă de a prezenta shooter-ii sub o lumină pozitivă sau, cel puțin, empatică s-ar ciocni de acuzațiile din partea mass-mediei, a activiștilor etc. Invocarea motivului de glorificare a unor criminali este inadmisibilă. Într-un final, totul s-ar încheia cu un nou exemplu de cancel culture.

O excepție este filmul estonian Klass de Ilmar Raag.

Filmul Klass îți demonstrează că poți manifesta empatie față de atacator. Mai mult, poți fi de partea atacatorului sau într-o situație asemănătoare poți acționa exact ca atacatorul. Și îți pare că ceva e-n neregulă cu tine, doar că, citind mai multe comentarii, înțelegi că majoritatea are o poziție similară. Mai mult, judecând după continuarea filmului, un miniserial, ajungi la aceeași concluzie, deoarece Kasper, unul dintre shooter-i, care în ultima clipă decide să nu recurgă la suicid, primește o sentință de doar trei ani cu suspendare. În Klass, shooter-ii nu sunt eroi negativi, sunt victimele unui bullying agresiv, copii singuri care ajung să vadă în shooting unica ieșire. Una dintre victimele bullying-ului și ulterior shooter îi povestește tatălui său despre ce i să întâmplă, însă acesta, de profesie militar, doar îi reproșează că e slab, că nu știe să se impună, că este laș. Tatăl shooter-ului din Perm, de asemenea, e militar, mai exact mercenar. Este adevărat că această coincidență nu e de ajuns pentru a crea o analogie, dar este alta destul de grăitoare. Ambii nu le vorbeau deschis părinților despre viața lor, nu aveau o relație apropiată cu ei. Ambii erau foarte singuri.

Susan Klebold, mama lui Dylan, unul dintre shooter-ii din Columbine, mult timp nu știa cum să-și trăiască mai departe viața după cele săvârșite de Dylan, după moartea lui Dylan. Apoi, a decis să-și dedice tot timpul promovării sănătății mintale în rândul tinerilor, importanței depistării la timp a semnalelor ce ar indica prezența unei tulburări mintale și prevenirii în acest mod a shooting-ului în școli.

În discursul său de la TED, Susan Klebold povestește cât de multă dragoste, atenție i-a oferit lui Dylan, dar chiar și așa, abia după moartea lui, a descoperit în jurnalul său că acesta de mai mult de doi ani avea gânduri suicidale, că era hărțuit la școală și că, cel mai probabil, avea depresie.

Spre finalul prezentării, Klebold rostește următoarele: „Întotdeauna trebuie să mergem de la premisa că persoana iubită de lângă noi trece prin suferință, indiferent ce spune sau cum se comportă. Trebuie s-o ascultăm cu toată ființa noastră, fără a judeca, fără a oferi soluții […] Adevărul dur e că până și cei mai vigilenți și responsabili dintre noi s-ar putea să nu fie în stare să ajute, dar de dragul iubirii, niciodată nu trebuie să ne oprim din a încerca să cunoaștem necunoscutul”.

Posibil controlul aspru al accesului la arme, al posibilităților de a aduce o armă (de orice tip) pe teritoriul școlii ne va apăra de shootig-uri și crime în instituțiile de învățământ, dar în continuare aproape zilnic vom afla despre încă un tânăr care a recurs la moarte prin suicid. Citind despre shooting-uri, văzând cadre de la locul incidentului, ascultând mărturiile supraviețuitorilor, reacția autorităților e ușor să uităm că fiecare shooter este o persoană care a decis să recurgă la moarte prin suicid. Aceasta nu-i oferă dreptul să ia alte vieți, dar ar trebui să ne determine să fim mai atenți la tăcerea și singurătatea cuiva. Și să ne oprim din a rosti „asta-i fleac, așa-s copiii, toți au trecut prin asta”. Replica вам и не снилось горе totuși e rostită de un personaj negativ.

Море волнуется – раз. 

***

În urma shooting-ului din Perm, au murit șase persoane:

— Margarita Engaus, 66 de ani;
— Anna Aigheldina, 26 de ani;
— Aleksandra Mohova, 20 de ani;
— Ekaterina Șakirova, 19 ani;
— Iaroslav Aramelov, 19 ani;
— Ksenia Samcenko, 18 ani.

Opiniile experților prezentate în articol pot să nu coincidă întru totul cu cel al autoarei.

Dacă te confrunți cu bullying-ul la școală, simți că ai câteva dintre simptomele unei tulburări mintale sau ai gânduri suicidale, te rog mult, adresează-te cât mai curând posibil la cel mai apropiat centru comunitar de sănătate mintală. 
Dacă din anumite motive nu poți face acest lucru, dar simți nevoia să vorbești cu cineva, te rog mult, sună la Linia Verde pentru prevenirea suicidului sau ia legătura cu mine, autoarea articolului.