(longread) „Numa’ la sex (nu) vă gândiți.” Dreptul persoanelor cu dizabilități de a primi și oferi plăcere

colaj
Foto:Djein Vacari

* În acest articol este abordat subiectul sexualității persoanelor ce au dizabilități doar fizice.

„Îmi plac mâinile mele. Îmi plac liniile, relieful, formele pe care le desenează când gesticulez, iar mie îmi place să gesticulez. Îmi place chipul meu, modul în care transmite emoții, mesaje, cum zădărăște. Mimica mea. Am învățat că o anumită mimică atrage, oferă încredere cuiva. La fel, știu care mușchi să-i încordez când e cazul să intimidez pe cineva sau să-mi impun punctul de vedere. Corpul… Îmi place că știu să-l controlez, am învățat să aleg unghiuri, poziții care mă avantajează. Îmi place că el îmi oferă posibilitatea aceasta. În timpul pubertății, adolescenței, au fost perioade când îmi era greu să-mi accept corpul. Trupul meu trecea prin schimbări și eu nu știam cum să le fac față. Apoi, pur și simplu am decis să mă accept așa cum sunt și să folosesc la maximum tot de ce dispun. Am hotărât să nu mă mai compar cu alții și să nu mai zgârii oglinzi cu privirea mea. Privirea, mimica urma să le antrenez mai târziu… Poate chiar atunci am și decis să îi las și pe alții să mă vadă, la un moment dat, goală. Nu cred că atunci voiam sex, dar cu siguranță voiam să am parte de el dacă va apărea dorința, iar dacă îmi va plăcea – să mă bucur de el pe deplin.”

De la „Sex la noi nu există” la „Sex bez pererîva”/„Sex fără pauză”

Pe 26 iunie 1986, a avut loc una dintre primele teleconferințe Leningrad-Boston. Emisiunea avea titlul „Femeile discută cu femeile/discuții între femei” și era moderată de Vladimir Pozner și Phil Donahue. În cadrul teleconferinței, o doamnă din Boston a zis că în SUA toată publicitatea TV se axează pe sex și a întrebat care e situația în acest sens în URSS. O participantă din Uniunea Sovietică, Lidia Nikolaevna Ivanova, administratoarea hotelului Leningrad și reprezentanta organizației Comitetul femeilor sovietice, i-a oferit următorul răspuns: „Sex la noi… la noi sex nu există și noi suntem categoric împotriva acestuia!”.

Mai târziu, avea să aflăm că, după hohotele de râs venite din spațiul public, după comentarii precum că sex avem, dar nu avem publicitate cu tentă sexuală, a mai urmat o altă frază a Lidiei Nikolaevna Ivanova: „La noi este iubire”. Peste un an, aveau să înceapă filmările primului film erotic din URSS (Malenkaia Vera/Micuța Vera), iar deja de ani buni, în camerele din hotelul Leningrad al Lidiei Nikolaevna turiștii finlandezi căutau iubire și numai iubire…

Colaj poster trupa NA-NA

Apoi, a urmat destrămarea URSS-ului și anii ’90, când puteai găsi orice, inclusiv sex în publicitate. Despre sex deja se vorbea deschis începând cu piese ca „Sex bez pererîva”/„Sex fără pauză” a trupei Malcișnik, videoclipurile trupei NA-NA, emisiunea Elenei Hanga „Pro eto/Despre asta” și, bineînțeles, terminând cu producția din Occident, cu toate Emmanuellele, Madonnele și orhideele sale sălbatice…

Câteva replici din filmul „Clasa de corecție” în regia lui Ivan Tverdovski, lansat în 2014, după 26 de ani de la premiera „Malenkaia Vera”.

Pelicula relatează istoria unei adolescente care se deplasează în scaun cu rotile și care, după mulți ani de învățământ la domiciliu, începe să frecventeze școala, mai exact clasa de corecție. De aici încolo, protagonista Lena Cehova urmează să trăiască prima dragoste, să petreacă timpul cu persoane de vârsta ei, dar și să se confrunte cu răutatea și cruzimea unor oameni.

Precum nu era sex în URSS, la fel nu erau persoane cu dizabilități. Adică erau, doar că departe de ochii lumii – acești ochi care pot fi atât de „blânzi, calzi, sclipitori”. Ele locuiau în apartamente strâmte în care cu scaunul cu rotile nu poți ajunge nici măcar până la bucătărie – e prea îngust coridorul – și care uneori aveau balcoane. Balcoanele deschise erau libertatea; de acolo puteau urmări lumea, iar cei care nu le aveau se mulțumeau cu ferestrele. Alteori, persoanele cu dizabilități erau nevoite să-și petreacă toată viața în internate, iar apoi în aziluri pentru bătrâni. Străzile, dansurile, școlile, căminele erau pentru ceilalți, toți cei care se încadrau în conceptul de normalitate al acelor vremuri.

Imperiul s-a destrămat, oamenii încet, încet au aflat că există și oameni care nu seamănă întru totul cu ei, însă asemeni lor vor să o aibă o viață fericită, indiferent ce ar însemna asta. Între timp, a apărut și Internet, rețele de socializare, Netflix, Pornhub etc. Lumea ascultă cu încântare mesaje motivaționale din videoclipuri de la TED ale persoanelor cu dizabilități, distribuie postări despre o nouă linie de păpuși cu diverse dizabilități, urmăresc pe Instagram influencer-i, modele cu dizabilități și pun inimioare în timp ce trec pe lângă o rampă la fel de accesibilă, comodă ca prezervativele made în USSR – enjoy the ride! Se găsesc și dintre cei care, văzând o persoană în scaun cu rotile, fără să întrebe, îi întind bani. Lumea din jur atât de mult și de repede se schimbă, iar pe alocuri – deloc.

Leave your inhibitions at the door

„Evident că despre educație sexuală nici nu poate fi vorba. Am aflat cam tot ce mă interesa după ce ne-au tras Internet. Bineînțeles, câte ceva apucam să rup din reviste sau din filme ca Showgirls. Țin minte că fetele întotdeauna mă întrebau, se consultau cu mine în tot ce ține de relațiile cu băieții. Deși gândeam mai matur pentru vârsta mea, nu eram interesată de relații. Nu țin mine s-o fi interpretat drept: «Cine are nevoie de mine? Cine o să vrea să fie cu mine?», pur și simplu băieții din sat nu mă atrăgeau; eu voiam altceva.”

„Și totuși, deși acasă eram mereu privită ca un copil, eram înconjurată de atenție, de grijă excesivă, având în vederea starea mea de sănătate, eu creșteam, mă schimbam, eram adolescentă și voiam să corespund și fizic vârstei. Cam atunci am și făcut un pact cu propriul corp, ne-am acceptat și am decis că ne vom bucura de viață, indiferent ce ar putea zice cineva, o rudă, un sat sau o țară întreagă… Dar aveam o problemă cu hainele. Fiind foarte mică de statură, îmi era greu să găsesc haine ce corespundeau vârstei mele, caracterului meu. Așa că o perioadă mi-am cusut singură îmbrăcămintea…

Dacă mergeam la magazin, îmi amintesc că vânzătorii/vânzătoarele îmi aruncau priviri lungi, dar eu nu îi băgam în seamă. Nu țin minte să fi îndrăznit cineva să-mi zică ceva, cred că pe atunci deja îmi antrenasem mimica pentru acea atitudine sfidătoare. Acasă îmi permiteau totul, părinții nu îmi ziceau că ar trebui să adopt un comportament anume, știu că își făceau griji pentru mine, de fragilitatea mea. Cu trecerea anilor, nu știu ce-i sperie mai mult: fragilitatea corpului meu sau perseverența mea, tupeul meu.

Un singur episod neplăcut mi s-a întipărit în memorie, deși demult nu-i mai dau importanță. Din întâmplare, am auzit o discuție dintre părinți și sora mea. Sora mea urma să se mărite, discutau detalii despre nuntă, iar mama a zis că nu are atâți bani, la care sora i-a replicat: «Da’ câte nunți crezi că o să mai faci?».

M-a durut. Dar era prea târziu ca să mă doară prea tare, eu deja hotărâsem că în viață voi reuși să am tot ce îmi voi dori.”

Colaj anchetă (oracol) specific anilor ’90

Prima experiență sexuală: Nietzsche o să ne judece

„Prima mea experiență a fost cu un bărbat mult mai în vârstă. Am făcut cunoștință pe Internet, pe un forum dedicat cărților.
Nietzsche. Am scris ceva de genul: «Nietzsche e un misogin, virgin, impotent etc.». Lui i-a plăcut comentariul meu și am început să discutăm. Cred că am vorbit online vreo jumătate de an. Nu știam multe unul despre altul. Eu aveam 17 ani, iar el credea că am în jur de 30. Nu i-am zis eu vârsta, așa a presupus el din discuțiile noastre. Și da, el nu știa că am o dizabilitate fizică.

Prima oară ne-am văzut la Moscova și din prima am înțeles că îmi place. Era îngrijit, inteligent și avea niște ochi atât de frumoși, ochi care își schimbă culoarea: trec din albastru în gri, apoi în violet. Nu am mai întâlnit niciodată așa ochi.
Prima sa reacție a fost cea de mirare, dar fiind un bărbat foarte inteligent, a găsit replica potrivită: «Îmi imaginam eu că ești minionă, dar nici chiar așa…». A tratat-o cu umor. Pentru mine a fost un moment foarte important. El nu a încercat să se prefacă că totul e absolut normal. Hai și ne-om preface că nu vedem elefantul roz din cameră! Eu vreau să fiu acceptată așa cum sunt. Mai bine glumești, dar nu te prefaci că nu observi. Uită-te la mine, privește-mă, iată-mă chiar în fața ta!

Prima experiență sexuală a fost foarte faină. Și asta e ciudat, pentru că majoritatea spune că primul sex e tare aiurea. La mine a fost bun din prima. Diagnosticul meu e destul de specific, sunt multe tipuri/subtipuri și e greu să vii cu anumite recomandări, cu un ghid; fiecare caz e individual. Așa că ne-am bazat pe instincte și comunicare. Intuitiv, atent, firesc, fără algoritmi, cu umor, fără temeri; ambii am primit plăcere. Multă.”

Purtătoare cu mândrie a gonoreei

Periodic, în mass-media, dar mai ales pe rețelele de socializare, citim mărturii despre experiențele traumatizante ale femeilor în timpul vizitelor la ginecolog. Experiențe neplăcute nu din motivul unor proceduri firesc neplăcute, ci din cauza atitudinii unor medici. Experiențe care te fac să tot amâni această vizită, care trezesc în tine asocieri care mai de care.

Dimineață, frig în casă, afară încă-i întuneric, iar tu îmbraci mănușile ude, încălțămintea care încă n-a reușit să se usuce și, fleșcăind în cizme, te pornești în beznă, prin mormane de zăpadă cu nisip, ca să ispășești pedeapsa de a te fi născut în corp de femeie. Aceasta e doar una dintre ele. Fiecare cu a ei. Fiecare cu medicul și norocul ei.

Pentru o bună parte dintre femeile din Moldova prima experiență a fost cu clasa, la grămadă, cu includerea obligatorie în program a glumelor, a privirilor băieților și, bineînțeles, a discuțiilor despre momentul adevărului: care dintre fete nu mai e virgină. Apoi, urmează controale de rutină ce pot include replici sau priviri calde la întrebările firești despre stabilitatea partenerilor, frecvența raporturilor sexuale etc. Apoi, sarcina și nașterea – un capitol aparte. Nici la menopauză femeile nu scapă de sfaturi, de observații delicate cum ar fi: „Da’ la ce vă mai trebuie uter?”.

Probabil și acesta e un omagiu adus trecutului sovietic. Nu cumva să dispară puterea, victoria de altădată în perpetuarea umilinței: „N-aveți copii? Achitați, vă rog, impozitul pentru lipsa acestora”.

Despre vizitele la ginecolog ale femeilor cu dizabilități se discută puțin. De cele mai multe ori, femeia, care are o dizabilitate, merge la medic dacă este însărcinată sau dacă planifică o sarcină și rareori pentru a discuta despre metoda de contracepție recomandată, pentru controlul de rutină înainte de primul contact sexual și foarte rar pentru că simte disconfort sau durere în timpul penetrării sau simptome ce ar putea indica prezența unei boli cu transmitere sexuală.

Într-un documentar Netflix, care cu părere de rău nu se regăsește în lista Trending Now, este prezentată viața unor tineri cu diverse dizabilități fizice, care își amintesc cum în anii ’70 își petreceau vara într-o tabără în care aveau toată libertatea să trăiască cum vor ei: fără protecția, uneori excesivă, din partea părinților, fără reguli stricte și regim special pentru persoane „speciale”, gătindu-și singuri mâncarea, având grijă unul de altul, inclusiv în momente legate de igienă, desfășurând activități alese prin comun acord și, pe lângă toate, reușind să se îndrăgostească, să simtă primul sărut și cum „mâna ei alunecă ușor pe penis, iar tu te simți în al nouălea cer”.

În film sunt prezentate și cadre documentare. Privindu-le, îți vine greu să crezi că așa ceva a fost posibil cu mulți ani în urmă, dar și mai greu e să îți imaginezi că așa ceva ar putea avea loc în Moldova acum, chiar dacă e o diferență de 50 de ani. În tabăra Jened, adolescenții și-au făcut prieteni pe viață, alături de care, mulți ani mai târziu, avea să înceapă o mare mișcare de protest pentru egalitate.

Pe lângă cadrele din arhivă, secvențele, în care povestesc cât de mult Jened îi făcea să se simtă anume adolescenți, cu frustrări, dorințe, interese specifice vârstei, și nu persoane cu dizabilități, sunt și destăinuiri din viața lor de adulți.

Fiind conștientă cât de neplăcută din punct de vedere psihologic ar putea fi prima vizită la ginecolog, Irina a improvizat un casting foarte, foarte riguros: „Pe primul bărbat nu l-am ales atât de atent și de minuțios ca pe primul ginecolog”. A fost un specialist destul de tânăr, dar chiar de treabă. A discutat cu ea la fel cum o face cu o oricare altă pacientă de vârsta ei. Mai târziu, a dat de medici ce aveau o altfel de abordare.

„Am fost odată la o femeie care cumva s-a mirat că am sex regulat. Și foarte surprinsă a întrebat dacă am partener. I-am zis că, de fapt, am soț. Bineînțeles, următoarea întrebare a fost: «Și el e cu dizabilități?».”

Nothing About Us Without Us

Domeniul drepturilor sexuale și reproductive ale persoanelor cu dizabilități a fost mai puțin explorat în Moldova. Și totuși, în 2017, Centrul de Instruire în Domeniul Sănătății Reproductive (CIDSR) a avut curajul să se implice într-un domeniu ignorat, evitat atât în populația de rând, cât și printre instituțiile, organizațiile ce ar trebui să abordeze acest subiect. CIDSR a realizat un studiu foarte amplu ce avea drept scop identificarea problemelor cu care se confruntă femeile și fetele cu dizabilități în exercitarea drepturilor sexuale și reproductive. Un aspect important este modul în care au ales să desfășoare acest studiu.

Nothing About Us Without Us este un citat care, în anii ’90, a devenit un slogan folosit de persoanele cu dizabilități în lupta lor pentru drepturi egale. Originea acestuia (în varianta sa în engleză) nu este cunoscută cu certitudine, dar se presupune că această frază a fost rostită de un activist din Europa de Est în cadrul unei conferințe internaționale dedicate drepturilor persoanelor cu dizabilități.

CIDSR s-a ghidat după același principiu – grupul de lucru a realizat cercetarea cu participarea și implicarea activă a medicilor de familie, a asistenților sociali, a membrilor familiilor în care sunt femei cu dizabilități și, cel mai important, cu prezența și contribuția propriu-zisă a femeilor cu dizabilități.

Studiul a arătat că în mare parte femeile sunt interesate să aibă o viață sexuală activă, deși multe dintre ele se axează mai mult pe partea reproductivă, pe dorința de a avea copii, chiar și în afara unei căsătorii sau a uniuni civile. Ce ține de experiențele pe care le-au avut cu medici de familie și ginecologi, multe dintre ele au avut parte de o atitudine neprietenoasă și discriminatorie. Respectiv, nu e de mirare că ulterior au decis să nu se mai adreseze specialiștilor în domeniu.

„Personalul medical a refuzat în mod repetat să ofere consiliere pentru contracepție și planificarea unei sarcini, motivând lipsa timpului, și a amânat discuția pentru altă dată. Motivul invocat a fost că «la moment, femeia are alte probleme de sănătate mai importante, așa ca dizabilitatea ei». Medicul de familie a refuzat să ofere îndreptare la ginecolog, motivând că femeia cu dizabilitate nu are nevoie de această vizită.” Acestea sunt câteva exemple prezentate în studiu, bazate pe istoriile relatate de femeile cu dizabilități.

Totodată, și medicii au mărturisit că de multe ori comit greșeli sau nu oferă o consultație cel puțin satisfăcătoare, deoarece nu știu cum să abordeze persoanele cu dizabilități. În unele cazuri, femeile cu dizabilități însăși au refuzat să discute la subiecte legate de sexualitate din jenă, de multe ori cauzată de modul în care este abordată tema dată în familie – adică nicicum sau în mod acuzator.

„Părinții îi izolează pe adolescenți de astfel de subiecte, le spun că nu sunt pentru ei, explicând că ei au alte priorități de sănătate. Unul dintre intervievați chiar a considerat că femeia cu dizabilități din familie nu are nevoie de educație sexuală și reproductivă, deoarece suferă de paralizie cerebrală infantilă și este în stare gravă, imobilizată la pat”, se menționează în studiu.
Rodica Comendant, directoarea CIDSR, mi-a mărturisit că și-ar dori o implicare mai activă din partea organizațiilor mari, care dispun de bugete mult mai impunătoare. Până atunci, se bucură că, în sfârșit, un centru de sănătate sexuală și reproductivă cu adevărat accesibil urmează să își înceapă activitatea – un loc în care orice femeie cu dizabilitate va putea primi consultanță și sprijin gratuit.

Nimeni nu are idee dacă două persoane se iubesc

Cuplurile formate dintr-o persoană cu dizabilitate și cealaltă fără sunt numite interabled. Unul dintre cele mai populare cupluri interabled e format din Shane Burcaw și Hannah Aylward. Aceștia sunt împreună de patru ani, iar în septembrie 2020, și-au oficializat relația. Popularitatea a venit odată cu lansarea vlog-ului Squirmy and Grubs, prin intermediul căruia cei doi arată lumii cum e o relație interabled. Au numeroase videoclipuri în care răspund la tot felul de întrebări ale următorilor, inclusiv la subiecte destul de intime, arată cum își petrec timpul împreună, ce planuri au, cu ce probleme se confruntă… de fapt, e același conținut ca al majorității vlog-urilor create de un cuplu.

Bineînțeles, au și ei o misiune – să demonstreze că o relație interabled nu e ceva ieșit din comun, să determine cât mai multe persoane să perceapă astfel de cupluri drept ceva normal.

Shane are atrofie musculară spinală, iar Hannah are o înălțime de peste 1,70 metri, părul blond, siluetă zveltă, sportivă, dar cu forme voluptoase și n-are nicio dizabilitate.

Asta e prima ce îți sare în ochi, practic ți se lipește de retină și refuză să dispară indiferent cât ai miji. Nu știu cât de deschis la minte trebuie să fii, lipsit de prejudecăți, stereotipuri ca să nu îți apară gândul: „Nu, aici ceva nu e în regulă. Eu înțeleg totul, dar nici chiar așa”. Același gând l-am avut și eu. Și îmi era rușine, parcă mă gândeam că eu sunt altfel… De fapt, am și petrecut două zile privind videoclipurile lor, citind comentariile, postările celor care pun la îndoială veridicitatea relației lor. La un moment dat, am ajuns să le caut rudele pe rețelele de socializare și să văd dacă au fotografii împreună, încercând să ghicesc cam ce atitudine au părinții lor față de această relație, poate undeva aș putea observa un detaliu ce i-ar demasca. Și așa, fără să vreau, am ajuns și eu să fiu parte din cei care le scriu sub videoclipuri: „E doar pentru bani, uite cum ea arată!”, „Nu are cum să fie adevărat, eu sunt sănătos, arăt ok, iar fata, care arată nici pe departe la fel de bine ca Hannah, nici măcar nu îmi răspunde la mesaje”, „Eu nu cred că ea face sex cu el” etc.

Pe lângă atrofie musculară spinală, Shane are un simț al umorului tare, tare bun, iar în videoclipuri se vede că Hannah râde sincer la glumele lui. Eu știu cupluri care nu își pot aminti când ultima oară partenerul i-a făcut să râdă. Am văzut cupluri care păreau atât de perfecte: călătoreau prin toată lumea, au copii numai buni de spoturi de Crăciun, petrec timpul și alături de prieteni, și doar în doi, și separat, în comentarii lumea le scrie cât de mult și-ar dori și ei așa o relație, cât de mult îi admiră, cum îi fac să creadă că dragoste adevărată există și multe altele din aceeași serie. Ca într-o dimineață, să vezi în feed că ei got divorced, iar peste o săptămână afli că, de fapt, ei de un an tot încercau să-și salveze relația fix așa cum încercam și eu când eram mică să salvez puii de vrabie. Toți ca unul mureau. Cu speranțe, plânsete, proceduri forțate și absolut în zadar. În toată viața, nu am reușit să salvez niciun pui de vrabie. Exact așa unii încearcă să își salveze relația tot întinzând sfârșitul ca pe o gumă de mestecat: la unii se nimerește să fie Orbit și se rupe într-o lună, la alții – o Hubba Bubba, așa că o întind un an.

Au fost femei care aveau relații cu generali naziști, care știau de unde aceștia se întorc seara, ce au făcut toată ziua și unde vor pleca dimineața. Fiind conștiente că ceea ce fac iubiții lor e rău, răul în toată splendoarea banalității sale, ele totuși le-au fost alături mărturisind că îi iubeau.

Uneori, suntem mult mai dispuși să credem că poți iubi un criminal decât o persoană cu dizabilități. Și cât timp lumea se întreabă dacă Shane și Hannah chiar se iubesc sau relația lor se bazează pe beneficii financiare, ei trăiesc, își văd de viața lor.

Teama de a simți

Mai sunt și alte ipoteze în astfel de cazuri, pe lângă beneficiul financiar, și anume bănuiala că persoana fizic sănătoasă are o tulburare psiho-sexuală și, prin urmare, se simte atrasă de persoanele cu dizabilități.

Se întâmplă ca cineva să renunțe la ideea de a aborda o persoană cu dizabilități care îi place anume din teama că va fi privit de alții drept un pervers/o perversă. Plus la toate, se adaugă și teama că ar putea avea o problemă, că această atracție e un semnal (notification: your activity is violating our Community Standards), că ceva nu e în regulă cu el/ea… și persoana renunță, renunță fără să fi dat o șansă sentimentelor sale.

Irina a făcut cunoștință cu fostul său soț pe Facebook. Din fotografii, acesta nu și-a dat seama că ea are o dizabilitate. Când s-au întâlnit, a rămas… surprins ar fi puțin spus. Își dorea cât mai repede să plece și să uite de această experiență, dar mai ales de Irina. Doar că nu i-a reușit nici a doua zi, nici peste o săptămână. Au fost împreună cinci ani, timp în care a învățat de la ea să râdă de modul în care unii oameni reacționează aflând de relația lor, cum își storc creierii ghicind în vin ce-i face ea de se excită…

În opinia Nataliei Pavalache, sexologă, nu e nicio problemă dacă cineva se simte atras de o persoană în scaun cu rotile, spre exemplu. Chiar dacă se manifestă ca un fetiș, e în regulă atât timp când nu devine o obsesie. Devine o problemă atunci când o persoană se poate excita doar cu parteneri în scaune cu rotile, dizabilitatea devenind un element obligatoriu.

Se mai întâmplă ca cineva să fie mai atras de persoane cu dizabilități, deoarece simte mai mult decât alții nevoia de a oferi grijă, e ca o metodă de autoafirmare. Și acest scenariu, de asemenea, nu trebuie privit drept unul neapărat negativ, important e ca ambii parteneri să se simtă bine.

Ședințe de asistență sexuală

Sexul, de multe ori, e ultimul lucru de care credem că are nevoie o persoană cu dizabilități, cel mai important e să aibă cine să îi poarte de grijă, să-i ofere un venit și – în stilul reportajelor sociale de la TV despre oameni „țintuiți la pat” sau „necăjiți de soartă” – „un acoperiș deasupra capului” și „o bucată de pâine pe masă”. Alegem să credem fără a ne interesa că persoanele cu dizabilități sunt asexuate sau au un libido foarte scăzut și că avem monopol pe sex. În realitate, dizabilitatea fizică nu are nicio legătură cu absența dorinței sexuale, deși asexuate pot fi și persoanele cu dizabilități, doar că probabilitatea e aceeași ca în cazul tuturor persoanelor.

Freya este o organizație nonprofit din Cehia, care se ocupă de consilierea, educația în domeniul sexualității a persoanelor cu dizabilități. Unul dintre programele sale implementate în acest sens prevede consiliere și o serie de traininguri pentru lucrătoarele/lucrătorii sexuale/sexuali care își doresc să devină asistente/asistenți sexuale/sexuali.

Pentru a afla mai multe despre activitatea organizației Freya, am discutat cu Lucie Šídová, cofondatoarea acesteia.

– Care e relația dintre asistenta/asistentul sexuală/sexual și client?

– Asistentul/asistenta sexual/sexuală participă mai întâi la o întâlnire introductivă cu clientul, unde discută cum vor avea loc întâlnirile, ce așteptări au și, cel mai important, decid dacă au sau nu anumite rețineri, simt că se potrivesc și vor putea conlucra cu succes. Întâlnirea are loc într-o ambianță neutră și nu implică contactul fizic propriu-zis. Preferăm ca întâlnirile să aibă loc fără însoțitor, bineînțeles dacă e posibil. Mai este un aspect extrem de important, asistentul sexual este obligat să se asigure că în cadrul acestor întâlniri nu apare o relație emoțională.
La început, aveam înregistrate în cadrul organizației doar asistente sexuale, însă acum sunt și câțiva bărbați. Oricum, bărbații sunt cei care mai des apelează la aceste servicii.

– Cum decurg aceste ședințe? De ce servicii beneficiază clientul mai concret?

– Clientul beneficiază de:
# consiliere în domeniul sexualității și al relațiilor, posibilitatea de a vorbi deschis despre orice aspect al subiectului dat;
# contact fizic: atingeri reciproce, masturbare, petting, nuditate comună, baie în comun, folosirea jucăriilor sexuale, penetrare propriu-zisă etc.
Nicio practică sexual-fizică nu este exclusă a priori.

Dacă în unele cazuri asistența sexuală se limitează la numărul de sesiuni, în cazul nostru e vorba de periodicitate – întâlnirile pot avea loc doar o dată pe lună. Scopul este de a reduce posibilitatea dependenței clienților de asistenții sexuali și de a motiva clienții să nu renunțe la căutarea și formarea unei relații în afara asistenței sexuale.

Lucie Šídová, cofondatoarea organizației Freya
Lucie Šídová, cofondatoarea organizației Freya

Clienții plătesc singuri pentru acest serviciu, adică cheltuielile date nu sunt acoperite de stat, cum se întâmplă în Țările de Jos, de exemplu.
Credem că dacă acest serviciu ar fi subvenționat, beneficiarii ar putea deveni și mai stigmatizați, deoarece majoritatea societății ar reacționa negativ. În plus, în așa mod persoanele cu dizabilități sunt încurajate într-o măsură mai mare să își caute și să își construiască propriile relații.
Prima ședință (introductivă) costă 500 CZK pe oră (circa 400 MDL) sau 250 CZK pentru 30 de minute (circa 200 MDL). Ședințele următoare costă 1 200 CZK pe oră (circa 900 MDL). În organizația noastră, încercăm să demarăm cât mai multe proiecte, inițiative ce ar reduce din stigmatizarea persoanelor cu dizabilități și i-ar ajuta să-și studieze sexualitatea la o vârstă firească: pubertate/adolescență.

Lucrăm deja și cu părinții care au un copil cu dizabilități. Le oferim cursuri de formare, seminare educaționale, servicii de consiliere gratuită. Îi învățăm cum să perceapă și să lucreze corect cu sexualitatea copiilor lor. Unii sunt interesați să ofere asistență sexuală copiilor lor. Noi îi încurajăm mai întâi să primească o oarecare educație de bază în domeniul sexualității, iar mai apoi deja să decidă dacă vor sau nu să apeleze la serviciile unui asistent sexual.
Bineînțeles, toate aceste decizii se iau de comun acord. Este exclus ca unei persoane să-i fie oferite servicii de asistență sexuală în pofida voinței sale.

Implementăm și proiecte ce prevăd cursuri de educație sexuală destinate părinților care au copii preadolescenți sau adolescenți.

Sexologa Natalia Pavalache, deși trăiește și activează în Elveția, urmărește activ tot ce se întâmplă în Moldova în domeniul sexologiei și al subiectelor aferente.

Natalia Pavalache, sexologă

În Elveția, de asemenea, de mai mulți ani deja, sunt persoane care oferă servicii de asistență sexuală. Natalia recunoaște că are o profundă admirație față de aceste persoane, realizând cât de complexă este munca lor și cât de multă pregătire necesită, dar constată cu regret că nu își imaginează că în Moldova, în viitorul apropiat, o să apară ceva similar.

„Societatea moldovenească e prea închisă. Pentru început, e nevoie ca aceasta să accepte că persoanele cu dizabilități au aceleași necesități, dorințe, instincte ca toți ceilalți. Cred că în Moldova e nevoie de demarat cât mai multe programe, campanii de informare a persoanelor cu dizabilități privind aspecte legate de sexualitate, inclusiv pentru a le proteja. Ar fi foarte binevenit dacă fiecare persoană ar putea apela la un specialist (psihoterapeut, sexolog) dacă acest lucru ar deveni o normă.

În așa mod, poate încet, încet am ajunge și la apariția serviciilor de asistență sexuală. Cunosc cazuri când mama era nevoită să-și ajute fiul să se masturbeze pentru că el fizic nu e capabil. Evident, era o experiență jenantă, poate chiar traumatizantă, dar totodată ea vede că după orgasm el se simte mult mai bine, e mai calm, dispare încordarea, nervozitatea.”

Dreptul de a oferi plăcere

Este realitatea unor oameni care nouă ne este greu să ne-o imaginăm, am prefera să nu știm, dar trebuie să ne învățăm să acceptăm că scene dezagreabile, jenante sunt nu doar în filmele lui Trier. Și totuși, ar trebui să fim recunoscători filmelor pentru popularizarea unor subiecte mai puțin cunoscute. Servicii de asistență sexuală și necesitatea acestora au ajuns să-și facă loc în cultura populară datorită peliculei The Sessions, cu John Hawks și Helen Hunt în roluri principale. E important de menționat că e un film deloc traumatizant și deranjant, dimpotrivă, e cald, cu umor bun și nepretențios.

Filmul este bazat pe un articol publicat în 1990 în revista The Sun„Întâlnirile cu o asistentă sexuală” (sex surrogate, termenul folosit în SUA) de Mark O’Brien. Mark O’Brien a fost poet, jurnalist și activist care, în urma poliomielitei căpătate în copilărie, a rămas paralizat și a fost nevoit să-și petreacă o mare parte a vieții într-un ventilator cu presiune negativă, numit și plămân de fier (iron lung).

Mark O'Brian în „plămânul de fier (iron lung)”, Jessica Yu
Mark O’Brian în „plămânul de fier (iron lung)”, Jessica Yu

La solicitarea de a scrie despre sexualitatea persoanelor cu dizabilități, a înțeles că nu o poate face neavând nicio idee despre propria sexualitate. Așa decide să apeleze la serviciile unei asistente sexuale, Cheryl Cohen-Greene, de altfel, în prezent, una dintre cele mai cunoscute experte în subiectul sexualității persoanelor cu dizabilități.

În eseul său, Mark descrie ce au însemnat pentru el acele șase sesiuni cu Cheryl (persoanele puteau beneficia doar de șase ședințe). Cât de plăcută și deosebită e atingerea unei persoane când e făcută nu mecanic sau ca parte a unei proceduri de igienă sau medicale, ci din dorință: „Încet, ușor, ea mi-a atins penisul, ca și cum i-ar plăcea această atingere, ca și cum era absolut normal să fie în erecție. Nimeni, niciodată nu m-a atins în așa mod, nu a atras atenția la sexualitatea mea”.

Exact cum adolescenții, odată cu primul sărut sau primul sex, simt o mai mare apartenență la grupul lor social, simt că pot discuta la subiecte legate de sexualitate cu mai multă încredere, pentru că știu despre ce vorbesc – doar și ei au experiență deja –, simt că de acum încolo numeroase elemente ale vieții îi vizează direct și își revendică dreptul de a fi băgați în seamă, așa și Mark, demult trecut de vârsta adolescenței, simțea că, în sfârșit, a fost acceptat într-o castă privilegiată, conștientizând totodată că a fost nedreptățit tot acest timp: „În acea zi, am întrebat-o pe Dixie (îngrijitoarea și însoțitoarea lui Mark) despre prima ei experiență sexuală. Când mi-a povestit cum a fost, am simțit că am fost acceptat într-un grup select din care mereu m-am simțit exclus: lumea adulților”.

Unul dintre momentele care te ating cel mai mult în eseul lui Mark O’Brien e dorința sa de a oferi plăcere. Uneori, uităm cât de plăcut e să oferi plăcere, să vezi în ochii unei persoane ce efect ai asupra ei, să-i urmărești reacția.

Va trece foarte mult până când societatea noastră va realiza că persoanele cu dizabilități au dreptul să-și manifeste sexualitatea și trebuie încurajate. Nu mă refer neapărat la implementarea serviciilor de asistență sexuală în Moldova. De fapt, multe persoane cu dizabilități sunt împotriva unor astfel de servicii, susținând că e o formă de a demonstra că sunt incapabile să construiască relații de sine stătător, că le lezează demnitatea.

Purgatoriul ca un cinematograf

Ideea e că noi toți nu avem timp. Tuturor nu ne ajunge timpul, indiferent dacă avem sau nu o dizabilitate. Timpul, cu noi toți, se comportă diferit, la fel de imprevizibil. Și până când se construiește o rampă sau se discută despre necesitatea de a oferi educație sexuală tinerilor cu dizabilități, de consiliere a părinților lor care se simt pierduți și stânjeniți când e abordat acest subiect, timpul continuă să fie sieși fidel – să continue, să treacă, iar viețile unor oameni concreți trec și mulți dintre ei așa și nu simt nici cum „mâna ei alunecă ușor pe penis”, nici cum e să fii sărutat pe piept, „cum pe chipul ei apare acea lumină ce vine din plăcere” și atât de multe alte momente despre care se scrie în zeci de reviste, cărți, portaluri de știri, despre care se vorbește în buletinele de știri, la emisiuni matinale, de sănătate, la traininguri, seminare și webinar-uri și în schimb se tace, nici măcar un scrâșnet din dinți în casele unde trăiesc persoane cu dizabilități, în instituțiile pe care le frecventează.

Una dintre versiunile mele proprii a ce ar putea reprezenta purgatoriului e un cinematograf pustiu, în care ești doar tu, iar pe ecran se derulează încontinuu tot ce ai fi putut trăi în viața ta dacă ai fi încercat toate scenariile vieții posibile dacă avea să ai mai mult curaj, dacă alții nu te-ar fi împiedicat în repetate rânduri până când ai cedat. De pe scaun nu te poți ridica. Mark O’Brien își încheie eseul în felul următor: „Dorința mea de a iubi și de a fi iubit sexual este egală cu izolarea mea și cu frica mea de a ieși din ea. Frica este dublă. Mă tem să nu primesc altceva decât respingeri, dar mă tem și să fiu acceptat și iubit. Căci dacă se va întâmpla acest lucru din urmă, mă voi blestema pentru tot timpul pe care l-am pierdut”.

***

„Trupul meu trecea prin schimbări și eu nu știam cum să le fac față. Apoi, pur și simplu, am decis să mă accept așa cum sunt și să folosesc la maximum tot de ce dispun. Am hotărât să nu mă mai compar cu alții și să nu mai zgârii oglinzi cu privirea mea. Privirea, mimica urma să le antrenez mai târziu… Poate chiar atunci am și decis să îi las și pe alții să mă vadă, la un moment dat, goală.”

Cu trei luni în urmă de la publicarea acestui articol, Irina a pozat nud în cadrul proiectului fotografic „Protest pe covor”. Alex Iordache, fotograful și autorul proiectului, i-a propus să participe, iar ea a acceptat îndată. Nu a făcut-o pentru că voia să manifeste un oarecare protest. A făcut-o pentru sine. Au trecut mulți ani de la momentul în care a făcut un pact cu propriul corp și s-a gândit că e timpul să se asigure dacă nicio parte nu l-a încălcat, dacă sunt respectați toți termenii și condițiile, de fapt o singură condiție:

„Și totuși, deși acasă eram mereu privită ca un copil, eram înconjurată de atenție, de grijă excesivă, având în vederea starea mea de sănătate, eu creșteam, mă schimbam, eram adolescentă și voiam să corespund și fizic vârstei. Cam atunci am și făcut un pact cu propriul corp, ne-am acceptat și am decis că ne vom bucura de viață, indiferent ce ar putea zice cineva, o rudă, un sat sau o țară întreagă.”

Totul e în regulă. Все в доле*.
* Expresie din jargonul criminal rusesc: fiecare are partea sa din câștig

Alex Iordache
Alex Iordache
Taguri: #longread
Share: Share on Facebook Share on Twitter Share on Telgram
Autoare:Djein Vacari
Comentarii
  • Știri pentru tine