Noi știm multe despre anxietăți, trădări, singurătăți și durități așa încât s-ar părea că nu știm mai nimic despre fericire. Aruncăm la dreapta și la stânga cu corpurile noastre și, pentru că demult nu e la modă, ne deschidem atât de rar sufletele. Așteptăm și tot așteptăm în stații un autobuz în care urci cu speranța că ăsta e ultimul și nici într-un caz după asta nu va veni altul. Fugim alert, ca la maraton, dar cel mai des de noi. Zicem iubire, dar pronunțăm artificial love.
LOVE ME XXI
Nu pot să vorbesc pe deplin despre spectacol până să vă relatez fragmentat despre cei care au adunat și au înmulțit această reprezentație teatrală, alta decât v-ați obișnuit să vedeți pe scenele din țară.
Daniela Burlaca, regizoarea spectacolului, a construit atât de organic un amalgam de personaje bizare parcă rupte din harta umană a secolului al XXI-lea, de care iată se ține cu caninii anul ’20. Ea, pictorul de idei, n-o să vă dea totul pe tavă, chiar dacă voi o să credeți la un moment dat că ați venit doar ca să vă distrați. Dar dacă o să luați doar asta cu voi, bine, atunci asta e tot ce vedeți.
Parcă a încrucișat de la zero țesutul, apoi scheletul, apoi durerea asta toată îmbrăcată în chip de om. Am simțit cum muzica din fond devine coloană vertebrală, iar jocul de lumini – un fel de mecanism capabil să contureze armonios „virgula” din interiorul unui monolog.
M-am bucurat să văd pe scenă un actor de o libertate artistică firească, debutant într-o piesă de teatru din Moldova. Ilié Stefanesa, o apariție echilibrată în toată nebunia volniciei sale și totodată atât de complex, a redat o linie de trăsături ale unor figuri moderne.
Viktoria Botnar și Cristina Trînbaci, actrițele-culori, femei care au dus în ele mai mult decât este capabil un om. Mi-a plăcut să le văd atât de diferite; e atât de greu de perceput labirintul alegerilor lor.
La spectacol, Mihai Bordian mi-a amintit de reflectarea lui Taleb despre lebăda neagră, unde această teorie metaforizată are rolul de a descrie un eveniment neprevăzut, dar care are un impact major și depășește considerabil așteptările științifice. La spectacolul de ieri Mihai a depășit încă o dată, inopinat de frumos, felul lui de a îmbrăca identitatea personajului pe care îl joacă, pardon, trăiește în scenă. M-a lăsat cu o senzație solitară că am văzut un actor la fel de rar întâlnit precum o lebădă neagră.
Și chiar dacă Cristian Perepeliuc, cu un an în urmă, a jucat rolul unui prototip de Joker în spectacolul The Faces of Macbeth, ieri n-am văzut urmă din acel personaj. Știți de ce? Cristian este tare minuțios la zugrăvirea personajelor cu care se identifică în scenă. De data aceasta, am văzut un actor dotat cu fler artistic, capabil să ia pe umeri un erou tare complex și dificil de digerat și capabil să sară dintr-o stare în alta într-un mod aproape nevertebrat. Voiam să-l îmbrățișez de milă pe personajul său pentru toată durerea pe care a simțit-o anterior și pe care o ducea în spate ca pe niște pietre. Apoi brusc, cu un sentiment opus, voiam să-l mistui cu privirea pentru cruzimea de care este capabil.
Noi suntem suma tuturor trăirilor, iar unele dintre ele ne sugrumă dacă nu le anihilăm la timp.
„Avem timp pentru toate, nu e timp doar pentru puțină tandrețe.” Iată de ce prestația lui Viorel Cozma a fost o revelație pentru mine. Am rămas profund impresionată de seriozitatea „râsului isteric” cu care acest actor a reușit să propage un monolog despre cât de lipsiți de consistență suntem noi în raport cu noi înșine și cu oamenii care trec prin tic-tacul vieții noastre.
„Nu simți cum înnebunești?”
Mă uitam la Iurie Gologan și-mi repetam în șoaptă chiar și în gând, parcă cu un fel de teamă, și-mi tot ziceam: „Cum așa!”. De fapt, tot ce aveam în fața ochilor era un actor care părea că a sărit acum nu dintr-un film, ci din propria-și realitate crudă și tot ce văd nu e teatru, dar ceva mai mult decât real. Vedeam un fel de sentiment împăiat într-un corp uman. Aveam starea aia de frică, care nu mă lăsa să înțeleg de ce oamenii sunt gata să jongleze ca niște saltimbanci cu inimile palpitânde ale altor oameni.
Haideți să râdem. Haaai. Hai să râdem. Doar e amuzant, nu-i așa? E amuzant să distrugi. Să nu te preocupe. Să nu știi cum să-ncepi, dar să știi cum să dai foc. Haaaai, doar e amuzant să ai arme reci în mâini și nimic mai mult ascuns în tine. Hai să ne mutilăm, cui îi trebuie nebunii care iubesc. Hai să râdem, doar noi știm că tot ce este scump neapărat se referă doar la bani. Râdem?
Asta o să vă întrebe la un moment dat personajul lui Nicu Țurcanu. Dar atunci să-i răspundeți în șoaptă nu lui, ci celui din voi. Cald și rece. Murdar și cast. Violent și blând. Nu știi la ce să te-aștepți, dar Nicu urcă personajele lui sus și parcă alchimic le construiește din nimic, așa încât îți amintești puțin că dincolo de eroul lui poate fi și el om.
Nu vă temeți să vă puneți întrebări, fie-vă teamă să asistați la show-ul vieții și să nu vă preocupe decât asta.
