Avem rădăcini comune, provenim din același neam și vorbim limba română. Cu toate că ne asemănăm extrem de mult, basarabenii, atunci când e vorba despre dificultățile cu care s-au întâlnit când s-au mutat în România, se împart în două tabere, unii se consideră români și nu văd nicio diferență, altora li se pare că vorbim în limbi diferite.
Cum e să te muți în România, când vii din Moldova? La această întrebare a dorit să răspundă E. G. Anghel. Prin urmare, a intervievat mai mulți concetățeni de-ai noștri despre dificultățile cu care s-au întâlnit din moment ce au hotărât să-și schimbe reședința.
„Îmi doream să mă mut în România din timpul facultății, deoarece Bucureștiul e cel mai mare oraș în care se vorbește limba mea, probabil și cel mai interesant și cu cele mai multe oportunități. Prima dată am trecut hotarul pe la 13 ani și tremuram de fericire. Nu m-a șocat nici cînd am fost prima dată în occident, nu cred că am fost cu adevărat izbit de ceva. Probabil în perioada comunistă diferențele erau mai mari. Stau în București de 14 ani și mă simt minunat, cu criticile și cu laudele pe care i le aduc la fel ca orice alt bucureștean. Cel mai mult, legat de Moldova, mi-e dor de oamenii în sânul cărora m-am format în copilărie și adolescență, dintre care în Chișinău au rămas doar o mână. Sunt diferențe mai mari între România și Moldova decât între Bihor și Teleorman, dar nici ceva care să mă facă să exclam. Ți-o poți imagina o regiune a României extrem de defavorizată și depopulată.”, spune Vlad Bolocan, 36 ani, din Chișinău, acum în București, owner de pub și traducător.
„Voiam să vin în România încă de prin a noua, cam după ce se termină şcoala generală acolo, în Moldova, pentru că vedeam mai multe posibilităţi şi pentru că îmi place de mult. Mai fusesem în România de câteva ori până atunci. Am fost încântat de Bucureşti. Mi se părea super mare şi aglomerat, visam de mult să fiu în aşa loc. Are destul de multe locuri de vizitat, îmi place diversitatea de accente şi-mi bancnotele, că nu se rup. M-am adaptat foarte repede şi uşor, practic eram de-al case. A fost mai greu cu banii, că aveam iluzia că totul e super ieftin, de la valorile diferite. Nu-mi place că se fumează exagerat de mult şi că e un grad super înalt de imoralitate. La Moldova îmi place că oamenii îs mai simpli şi că e aproape opusul la ce am zis mai devreme. În România, însă, se distrează lumea mai bine. Păi, oamenii de aici stau mai bine din punct de vedere financiar, iar asta cred că e aspectul care contează cel mai mult când vine vorba de distracţie. Sincer, nu ştiu cât mai rămân aici. Poate un an, poate zece. Numai Dumnezeu ştie ce-o fi”, spune Victor Novitchi, 21 ani, din Cahul, acum în Bucureşti, student şi video blogger.
„Într-un fel sau altul, am știut dintotdeauna că după ce termin liceul trebuie să plec din Moldova. Asta pentru că studiile universitare din Chișinău lasă mult de dorit și eu îmi doream ceva mai bun. Am avut de ales între România și Italia, dar România, și mai ales Bucureștiul, m-a atras mai mult. Și asta pentru că vorbim aceeași limbă, ne leagă același trecut și ne aflăm la doar câteva ore distanță. Prima oară când am intrat în România eram copil, mergeam în vacanțe la munte cu familia. Ce pot să zic că m-a marcat aici față de Moldova e șocul neținerii de cuvânt, dacă pot să-l numesc așa. Prima oară când m-a lovit a fost o amânare a unei întâlniri stabilite de câteva zile. Amânarea a fost făcută printr-un SMS, cu o oră înainte, pe motiv de boală. Dar apoi m-am adaptat și acestui tip de comportament. Prima săptămână a fost dificilă. Țin minte că am ajuns acasă după un curs de Filosofia Culturii și am plâns fără întrerupere cam o oră. Pur și simplu, aveam impresia că, deși vorbim aceeași limbă, eu nu înțeleg nimic. În mai puțin de două luni, aveam deja parte de prieteni, petreceri, experiențe drăguțe, cursuri la care eram foarte bună și o oarecare relaxare în ceea ce privește limba română”, relatează Galina Pinteac, 28 ani, din Chișinău, acum în București, Account Manager în agenție de publicitate.
„Îmi doream de mică să mă mut în România, pentru că adoram maniera în care este vorbită limba română aici. Mergeam des cu ai mei la mare în Constanţa. Dar m-am mutat târziu prin 2016, atunci am descoperit pentru prima dată Bucureştiul şi tot atunci l-am îndrăgit. Am simţit că vin acasă. Şocuri culturale am trăit în America, aici am observat doar mici diferenţe, care nu m-au terifiat. Ştiam unde vin, am mai fost în: Iaşi, Timişoara, Braşov, Constanţa, Ploieşti, mai puţin în Bucureşti. Cel mai mult la România mi-a plăcut că a ştiut să mă adopte, astfel încât să nu mă simt o străină în ţară în care-mi vorbesc limba maternă. Am doar un an de România, lasă-mă s-o descopăr cu bune şi cu rele. Avem aceeași istorie, vorbim aceeaşi limbă, suntem acelaşi popor. Suntem la fel, dar suntem şi diferiţi. Nu ştiu cât vreau să mai stau aici, nu vreau să anticipez, viaţă uneori are o manieră foarte ciudată de a te surprinde exact în momentul în care crezi că ai schiţat planul perfect pentru viitor”, spune Sorina Ştirbu, 31 de ani, din Chişinău, momentan în Bucureşti, manager de vânzări la brandul românesc de genţi din piele-YVY.
„Îmi doream încă din anii de liceu să ajung la studii în România. Motivele erau multe, de la calitatea şi perspectivele oferite de sistemul de învăţământ, până la vectorul politic promovat de partidele de guvernământ. M-am adaptat foarte OK aici, dar a durat cam jumate de an. Dar totuşi exista un sentiment de tristeţe, tot mai mult conştientizam cât de cruntă a fost istoria cu noi românii. România este ţara eternă şi fascinantă, dacă nu e ţara tuturor posibilităţilor, e ţara în care orice e posibil. Iubesc România, pentru că aici lucrurile încă se întâmplă cu naturaleţe, pentru că aici oamenii fac haz de necaz şi gluma se amestecă cu amărăciunea. Nu-mi place că noi românii nu suntem uniţi ca degetele unui pumn, doar aşa vom fi cu adevărat o forţă! De Moldova mi-e dor încă, normal. Cât priveşte distracţia, cred că noi românii, indiferent pe ce mal al Prutului ne-am afla, suntem un popor petrecăreţ, stim să ne distrăm frumos, cu mese bogate şi lăutari, până în zori. Încă nu plec de aici pentru că am planificat să urmez un program de doctorat, deci cel puţin încă trei-patru ani voi mai fi prin România”, povestește Vlad Gîra, 25 de ani, originar din oraşul Căușeni, Republica Moldova, acum în Constanţa, jurist.
„În ultimul an de liceu, când toți colegii mei discutau despre universitățile la care vor să se înscrie, am auzit tot mai des ideea venirii la studii în România. Împreună cu un coleg, am depus cererile pentru înscrierea la facultățile de peste Prut. M-au motivat posibilitatea de a-mi face studiile superioare într-o țară din Uniunea Europeană și de a avea un viitor mai bun, subvențiile acordate de statul român (studii și cazare gratuite, bursă). Prima dată în București mi-am dat seama c-am ajuns într-un oraș mult mai mare și mai aglomerat decât Chișinăul. Mă așteptam că-mi va fi mai greu să mă exprim din cauza accentului, însă cel mai des mă loveam de o altă problemă de comunicare: vocabularul oarecum redus. Îmi lipseau unele cuvinte, deoarece acasă foloseam rusisme și mi se întâmpla să uit sau să nu cunosc echivalentul acestora în limba română. Trebuia să mă obișnuiesc cu filmele nedublate, cu diferența între banii vechi și cei noi (10 lei noi vs. 100.000 lei vechi). Lucrurile au fost mai simple odată ce mi-am făcut prieteni noi, atât moldoveni cât și români”, spune Daniel Cataranciuc, 26 de ani, din Chișinău, acum în București, Business Analyst în IT.
