De ce nu este educativ și constructiv să faci haz de necaz pe seama perlelor de la BAC

„Știrea cu perlele este cel mai bun diagnostic al felului în care noi, adulții din România, ne educăm tinerii. Suntem prea nerăbdători să-i facem de rușine și prea puțin dispuși să le explicăm lumea în care intră.

Așa ne-am învățat.

Cei mai mulți ne-am format în școala comunistă, unde panoul de onoare coexista cu metodele primitive de umilire a elevului, de la bătăile cu rigla la palmă, la scoaterea la careu sau plimbarea celor turbulenți cu o pancartă legată de gât pe care un educator sever scrisese „Rușine! Cine va face ca mine ca mine să pățească!”

Multora ni se pare, de aceea, normală umilirea în scop didactic. Ce vrem să obținem? Sperăm că elevul se va îndrepta? Că-și va da seama de greșeli și, sub imperiul rușinii, nu le va mai repeta? Sau, dimpotrivă, este o plăcere sadică a noastră, a adulților României, de a le mai trage un perdaf ăstora mici, o revanșă târzie a unor suflete bătrânicioase și frustrate?

Ne distrăm pe seama „perlelor” comise de tânăra generație, cu aceeași ipocrizie cu care ne extaziem în fața rezultatelor olimpicilor. Nu suntem în stare de mai mult. Nici ca școală, nici ca societate” spune Florin pe republica.ro.

„În scoica minții lor, copiii au o perlă pe care dascălul are datoria să o descopere. Nu există minți sterpe, doar dascăli lipsiți de răbdare. Nu există elevi proști, doar elevi al căror potențial nu a fost valorificat cum trebuie. Fiecare copil are dreptul să strălucească. Este datoria adultului să-l pună pe drumul corect pentru a-și găsi fericirea. Unul și-o poate găsi în literatură, altul în matematici, altul în muzică sau poate în grădinărit.

Din păcate, avem prea puțin tact pedagogic și prea mulți nervi. Suntem prea puțin aplecați spre construcție și prea des dispuși la izbucniri vitriolante. N-avem timp să îndrumăm, dar găsim timp să condamnăm. N-avem curajul să admirăm, dar suntem gata să arătăm cu degetul. Oricine reușește să facă ceva bun e întâmpinat cu un cor de bombăneli și cu ochi dați peste cap. Suntem genialoizi în singurătatea noastră, dar incapabili să facem echipă sau să coagulăm o societate bazată pe meritocrație.

Nu încercăm să fim mai buni, ci ne pierdem vremea încercând să arătăm că alții sunt mai proști. Trăim o satisfacție nemăsurată atunci când moare și capra vecinului. Și toate astea vin din educația pe care am primit-o și pe care continuăm să o dăm copiilor noștri.

Nu-i de mirare că mulți copii termină școala cu un acut sentiment că sunt abandonați de familie, de școală, de societate. Ajung în fața colii albe și scriu „perle” născute uneori din bezna minții lor, alteori din revoltă și frustrare. Fac mișto de noi, cei care facem mișto de ei, la un examen al maturității pe care întreaga societate l-a picat deja. Mai târziu devin adulți care se vor p… în el de vot și vor pleca din țară” mai adaugă Florin.

„Copiii au nevoie de modele pe care să le admire și să le respecte. Să le scoatem în față! Altminteri, îi învățăm pe cei mai tineri decât noi de la început cu corupția și cu impostura și după aceea – supremă dovadă de cruzime și cinism – mai și râdem de ei” conchide Florin.

Întreg textul: Fericirea de a găsi un prost mai mare ca tine îl vedeți aici.