Discuție publică despre frici – răspunsul internauților la campania socială #Fără Frică

Echipa #diez a colectat aceste mesaje și le puteți vedea mai jos

Elena Terzi a scris pe profilul ei de Facebook:

„Eu ma tem de aceleasi lucruri ca si lumea cunoscuta si necunoscuta din video: ca nu voi reusi sa-mi duc planurile pana la capat, ca ceea ce fac nu va avea impact, ca intr-o dimineata ma voi trezi fara inspiratie si curiozitate de a incerca lucruri noi, ca voi pierde capacitatea sau dorinta sa fac ceea ce merita facut, ca lucrurile bune se vor sfarsi, ca prietenii se vor imprastia prin lume, ca nu voi avea alaturi pe oameni dragi, ca lucrurile care am incercat sa construim impreuna vor ramane nefinisate.

Angela Stafi a scris pe blogul său despre frică:

„în fiecare secundă a vieții avem de ales între frică și noi. poate că nu pare chiar atât de serios, dar luați-vă o secundă să vă întrebați: de câte ori se întâmplă să nu puteți păstra ceea ce iubiți, să nu vă atingeți visele, să nu să nu sănu sănu sănu.

pentru că …o gărmadă de motive care par a fi obiective apar. și avem argumente pentru orice. nu pentru frică.

frica devine în societățile noastre ceva similar cu rușinea. Îmi este rușine să îmi fie frică. acolo, undeva, în adâncul sufletului nostru știm însă că ne domină fricile.

și e ok. este atât de normal să ne fie frică. dar este atât de dureros să nu putem vorbi despre ele. pentru că fricile asta vor – să fie văzute, exprimate, auzite. atunci devin niște animăluțe de buzunar, care ne avertizează pur și simplu despre un potențial pericol. și noi, în acel moment, putem înțelege și simți – că de cele mai multe ori – pericolul nu este real.

dar acest pas necesită mult curaj. sau nebunie. sau pur și simplu un pas, în care realizezi că ești victima propriei povești din capul tău. că nu celălalt este vinovat. nici tu nu ești. și atunci – următorul pas este să îți asumi responsabilitatea pentru propriile frici, generate de propriile povești și să spui stop. exact în momentul acesta.

stop.
respiră
încă o dată
respiră
încă o dată
respiră.

cheamă frica la un ceai, privește-o în față. spune-i că exiști. că ești. și că Frica este a ta, nu tu a ei.

apoi fă următorul pas.

vorbește despre frica ta. oricare ar fi aceasta. caută ce este în spatele ei. care este povestea din cap care îți generează frica? te temi să fii abandonat, respins, singur/ă, sărac/ă, că nu meriți, că nu ești destul de bun/ă, că vei muri? că vor muri ai tăi?

în momentul în care putem povesti despre ea – nu mai are aceeași putere. apoi – permite-i să existe. lasă-ți corpul să o trăiască. din plin. lasă-ți mintea să își satisfacă curiozitatea. oare ce s-ar putea întâmpla cel mai rău? cel mai rău?

vorbește despre asta. lasă povestea ta să fie auzită. nu te va mai hărțui niciodată. vei fi liber/ă să îți trăiești viața.

asta dacă vrei.
sau poate ți-e frică?
atunci pas 1”.

Tatiana Botezat a împărtășit și ea istoria fricii pe blogul său:

„A venit împreună cu mama. A intrat sfios scanînd cu privirea încăperea cu ochi ce exprimau un grad de inteligenţă înalt pentru cei şapte ani ai săi. L-am întrebat cum îl cheamă. Mi-a răspuns încet. N-am desluşit bine numele şi l-am rugat să-l repete dar…a izbucnit în plîns şi s-a repezit spre mamă spunîndu-i ceva. M-am gîndit că n-am făcut ceva bine şi am speriat copilul. Primul meu efort depus pentru ameliorarea situaţiei n-a avut nici un rezultat, astfel, etapa de stabilire a contactului -cea mai importantă şi uneori cea mai grea, era ratată. Realizarea scopului întîlnirii nu mai avea nici un sens. Mintea mea căuta rapid acea modalitate de acţiune prin care urma să ne despărţim, astfel încît copilul să plece liniştit şi calm, dar principalul- convins, că psihologul nu este o persoană de care trebuie să-ţi fie firică.
Mama a intervenit mai rapid decît mine, punînd în acţiune “artileria grea”: “Ce-i cu tine?! N-am venit aici ca să mă fac de ruşine…!!!” Nici eforturile ei nu ajutau la calmarea copilului şi mi-a propus că ar fi mai bine să iasă din cabinet. M-a surprins decizia asta, totuşi copilul venise într-un mediu necunoscut, nu se simţea în siguranţă… Mama ştia ceea ce eu abia urma să aflu: băiatului nu-i era frică de mine, ci de mama lui!
Mama a ieşit. Am şters lacrimile şi am putut vorbi despre multe lucruri.

“Cîndva copiii aveau frică de părinţi…”-auzim deseori de la unii nostalgici de vîrsta a treia. Şi acei copii au devenit acum părinţi, cu meseria de părinte neînvăţată… Aceşti părinţi consideră necesară educarea “copilului cu frică de părinţi” pentru că este mai uşor de crescut şi educat, execută tot ce-i spui, nu se opune, este docil şi ascultător.
“Copilul cu frică de părinţi” este un copil cu probleme emoţionale. O fetiţă îmi povestea cum simţea că îi iese inima din piept de frică, atunci cînd mama intra în camera ei. Tot din frica de părinţi, copiii spun minciuni pentru a-şi ascunde greşelile, îşi pierd agenda şi îşi schimbă notele, nu anunţă părinţii despre şedinţa de la şcoală. Pentru că le este frică, aceşti copii evită comunicarea cu părinţii şi relaţiile dintre ei sunt distante şi reci.

Într-un suflet de copil cuprins de FRICĂ mai încape şi IUBIREA???”

Despre campanie
Frica este cel mai frecvent sentiment al locuitorilor Moldovei: frica faţă de viitorul copiilor, frica de sărăcie, frica de politicieni, frica de a fi cetăţean al Moldovei, frica de a fi respins etc.
Atât timp cât ne lăsăm dominați de fricile noastre, suntem mai inhibaţi, mai intoleranţi, iar acest lucru nu ne permite să fim liberi. Frica oboseşte şi nu reuşim să vedem frumosul în viață. Eliberarea de frică ne face mai puternici şi mai buni. Dar ce înseamnă, de fapt, frica?

Pentru mai multe informaţii vizitaţi Pagina de Facebook a campaniei Fără Frică.