Xenia Siminciuc: „Am înțeles însă că ceea ce nu știu, voi învăța”

A vrut dintotdeauna să facă jurnalism, ne spune, și era sigură că asta și va face. Astfel, drumul spre visul său, care începea încă din fragedă copilărie sub masa de la bucătărie, unde mica Xenia citea știrile la un microfon improvizat, a crescut în timp chiar dacă a avut multe opriri până la destinație.

Primele studii

La recomandarea părinților, Xenia urma imediat după liceu Facultatea de Limbi Străine, ei îndemnând-o să gândească practic la oportunitățile de angajare după absolvire. Xenia ne spune că a mers cu încredere pe mâna lor, iar primul contact cu mediul academic nu a fost o experiență ușoară. „Profesorii mă întrebau de ce nu studiez acasă, zicându-mi că-mi va fi greu, referindu-se la problemele mele de vedere. Eu însă m-am descurcat și am încercat să-i conving cât de important este să am acces la studii la fel ca fiecare.”

A învățat limba engleză foarte bine atunci și chiar după absolvire și-a găsit un job. Drumul academic îl continua la Academia de Administrare Publică, întrucât tânăra își dorea foarte mult să studieze managementul pur. La 22 de ani era cea mai mică dintre colegii de acolo, care aveau peste 30 de ani, însă ne povestește că anume în acel mediu și-a creat multe legături de viață. „Pe cât de diferit era domeniul, pe atât de mult completa ceea ce făcusem anterior. Toți profesorii aveau backgrounduri impresionante, iar ceea ce am învățat acolo mă ajută în viață foarte mult”, ne-a spus tânăra.

„Am fugit cu aparatul foto, cu reportofonul în mână, am înțeles ce înseamnă când o știre «arde»”

„Eu știam că o să vin în jurnalism, mai devreme sau mai târziu.” Această constatare a fost făcută atunci când a fost admisă la Școala de Studii Avansate în Jurnalism. Părinții i-au zis că trebuie să-și achite singură contractul în cazul în care nu ia o bursă: „Copilul niciodată nu s-ar maturiza dacă părinții nu ar proceda astfel, pentru că natura umană te face să simți că mereu vrei mai mult și mai mult. Când au aflat că am fost admisă, părinții mei au plâns. Ei vedeau potențialul meu și știau că, dacă ei vor face anumite lucruri, el va crește; dacă nu, el se va opri”.

Studiile în jurnalism au ajutat-o foarte mult, ne spune. A înțeles ce înseamnă jurnalismul în practică, a fugit cu aparatul foto, cu reportofonul în mână, a înțeles ce înseamnă când o știre „arde”. „Aici am învățat ce înseamnă disciplină, punctualitate și responsabilitate. Dacă vrei să devii o persoană de succes, acestea contează la fel de mult ca și spălatul dinților. La această școală am fost călită fiind învățată să fac lucrul calitativ”, a recunoscut Xenia.

„De atunci am început să mă gândesc care este imaginea, în mass-media, a persoanelor cu dizabilități. Am început să analizez reportaje, știri și cu tot regretul am observat că unii colegi încă nu știu ce înseamnă etica, că mila nu este un lucru care pune în evidență lucruri pozitive, dar care toarnă ulei în foc, iar societatea devine pe această cale tot mai intolerantă. Media are un rol primordial în schimbarea mentalității, media formează opinii și este o forță în care societatea crede.”

O prietenie fructoasă cu ONU

Un timp îndelungat Xenia a lucrat doar în domeniul ONG-urilor. Din 2013 o prietenie fructoasă, așa cum tânăra a numit-o, se lega de ea și ONU. Pe atunci, crea împreună cu o echipă de activiști de la ONU un raport alternativ pentru Comitetul de eliminare a tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, care a fost prezentat la Geneva.

A înțeles că își dorea ca activitatea ei să se intersecteze cumva cu ce face ONU. Astfel, la scurt timp, devenea investigator pentru drepturile copiilor cu Spina Bifida.

„Era o chestie foarte serioasă”, recunoaște tânăra. „Aveam dubii că voi fi acceptată. Nu făcusem nicio investigație în acest domeniu și nici nu știam ce este Spina Bifida. Am înțeles însă că ceea ce nu știu, voi învăța în procesul de lucru.”

În urma investigațiilor, a fost publicat un studiu despre drepturile copiilor cu dizabilități, la care a muncit timp de un an (2014). Studiul a fost luat în serios și de către autorități și de către conducerea ONU de la Geneva. În cadrul studiului, Xenia a intervievat peste 20 de familii din toate regiunile Moldovei: „A fost greu pentru că nimeni nu voia să discute despre asta, am întâlnit multe uși închise pentru că Spina Bifida este o boală foarte serioasă. Copiii mor de obicei din cauza asta, iar eu trebuia să discut cu părinți ale căror copii au murit sau erau pe cale. Am reușit însă să-i conving că ceea ce facem noi este atât pentru binele copiilor lor, cât și pentru alți copii”.

Și-a concentrat atenția în cele ce a urmat pe educația incluzivă și drepturile persoanelor cu dizabilități. „Domeniul de educație incluzivă îmi este foarte cunoscut, eu singură trecând printr-un proces de incluziune forțată, pentru că până atunci nu erau nici legi care să susțină acest concept. Acum noi avem programe, politici, voință și putem să operăm cu unele instrumente prin care putem să includem mai ușor copiii în sistemul educațional.

Xenia lucra cu o rețea de părinți de peste 80 la număr, părinți care cresc copii cu dizabilități. Organiza activități de informare despre cum ei le-ar putea proteja drepturile copiilor lor. Recunoaște că până a merge și a discuta față în față cu directorii de instituții de învățământ, nu-i înțelegea: „Când am intrat în acest sistem, am înțeles că sunt persoane care sunt pasionate de munca lor, doar că nu știu cum să lucreze cu copiii cu dizabilități. Atunci noi veneam cu suport informativ, făceam vizite de studiu, seminare practice.”

„Noi știm că nu putem numai să zburăm, avem și căderi”

Xenia știa că educația incluzivă va rămâne una din prioritățile sale, iar acest lucru s-a dovedit în urma ultimului post primit. Ca și consultant pentru promovarea diversității, Xenia spune că are o satisfacție mare lucrând mai pe larg și studiind mai profund tot ceea ce este legat de drepturile omului. „Este un domeniu care cere dedicare, discuții în fiecare zi cu oamenii. Mie îmi plac oamenii foarte mult. Eu dacă găsesc persoane interesante, de la care pot să învăț și care pot să contribuie cumva la misiunile pe care eu mi le-am propus pe plan personal și profesional, pot să uit și de timp.

Unul dintre oamenii de la care Xenia a învățat mult și față de care poartă admirația a fost Claude Cahn, șeful ei, consilier pentru Drepturile Omului, despre care tânăra ne-a spus că este o adevărată „enciclopedie pe picioare”. „Visez cândva să am măcar o parte din energia, carisma și dedicația lui. Pentru că așa este mereu, întotdeauna în spatele cuiva stă cineva care poate face un lucru invizibil pentru alții, dar care într-un anumit moment îți așterne ceva care să-ți amortizeze căderea când asta se va întâmpla. Noi știm că nu putem numai să zburăm, avem și căderi.”

Xeniei îi place să cânte. Cântă jazz și spune că vrea să o facă mai des. În trecut a îmbinat cântecul cu acțiunile de caritate la care a participat pentru că îi place să ajute atunci când poate, iar activitățile de genul dat sunt ca un „balsam pentru suflet”.

∗∗∗

Acest material este publicat în cadrul Programului ONU „Femeile în politică”, implementat de Entitatea Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Abilitarea Femeilor (UN Women) și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), în parteneriat cu Fundația Est-Europeană și Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare”, finanțat de Guvernul Suediei. Opiniile exprimate în cadrul materialului aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția Programului.