Elena Pruteanu Samburic: „Cea mai frumoasă operă a mea este copilul”

„O prind oricând”, ne spune artista, referindu-se la inspirație. „Persoanele care au darul să fie înzestrate cu simțul umorului sunt foarte fericite, iar eu sunt un astfel de om”, continuă ea. Confirmăm.

Pe lângă expozițiile personale naționale și internaționale, Elena Pruteanu Smaburic este şi profesoară la Facultatea de Arte Plastice şi Design a Universităţii de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, iar acum face cunoștință cu studenții din noul an academic, ce tocmai a început. „Predau un obiect și simplu, și complicat. Este o muncă ce-mi solicită ochii. Trebuie să vorbesc și să-i ghidez pe copiii de acolo, să-i mențin mereu „pe șine”. Nu am rămas încă dezamăgită de studenții mei. La început le este frică, mai apoi iese ce iese, dar am auzit că țin la mine.”

Munca ei este ca un joc, ne spune: „Nu muncesc, eu mă joc cu vopselele și creioanele. Fiecare lucru pe care îl fac îmi este aproape și depun suflet în orice, fie că sunt la ore, pictez sau sculptez”. Deși multitudinea de activități în care este implicată poate veni uneori ca o avalanșă, tot de ce are nevoie sunt trei minute în care se calmează și apoi le așază pe toate pe etape și reușește să-și atingă obiectivele.

„Fiica mea mă întreabă mereu câți copii am. Mulți, îi zic”

Prima lucrare lua viață când artista era încă un copil. A modelat un iepure din zăpadă, după care s-a ales cu o răceală zdravănă. Au urmat și alte lucrări modelate din argila găsită la margine de drum. Profesorii i-au observat talentul și au fost cei care le-au recomandat părinților ca mica Elena să urmeze o școală de pictură. Se întâmpla în clasa a 5-a. Spune că a avut noroc de profesori buni: „Îmi amintesc de ei cu dragoste și blândețe, iar acel respect pentru ei l-am transmis și copiilor mei, aici mă refer și la studenți. Fiica mea mă întreabă mereu câți copii am. Mulți, îi zic”.

Nu are nostalgie față de vremurile trecute. Au fost și lucruri bune, dar au fost mai multe momente grele, ne povestește: „Era o vreme săracă, iar condițiile de trai erau mai jos de nivel. Doar cei de la conducere o duceau bine. Noi, băștinașii, aveam case la sol, care nu erau din cele mai frumoase. Jucării nu aveam, ne jucam cu ce găseam. Cu toate acestea, eu mă strădui să văd mereu partea pozitivă a lucrurilor. Piedici au fost multe, dar am învățat cum să dau la o parte barierele și să sar peste ziduri”.

„Eu am nevoie de culori, fără culori nu am aer”

Organizează periodic expoziții, pentru că acestea sunt ca „o dare de seamă pentru o anumită perioadă de lucru”. „Este foarte plăcut atunci când vezi că la o anumită expoziție vin și persoane din alte localități. Îmi face plăcere, de asemenea, să văd tinerii venind la astfel de evenimente. Am avut momente când expozițiile se transformau în masterclass-uri, studenții folosindu-se de prilejul organizării acestora ca să-mi ceară sfaturi.”

S-a rostogolit prin timp ca un bulgăre de zăpadă care devine mai mare și mai mare odată ce se mișcă: „Deși bulgărele pare că devine altul, el are același nucleu. Acel sâmbure este prezent”, ne spune râzând, făcând aluzie la numele său de familie.
Nu și-a pus ca scop să aibă elemente definitorii, pentru că: „Tot ce ține de un anumit artist, trebuie să fie schimbător, ca o sursă de apă curgătoare. Este important ca această apă să se transforme în parcursul ei în râuleț și nu în băltoacă, pentru că ea trebuie să fie proaspătă în permanență”.

Cu toate acestea, îi place să picteze în culori. Chiar și acel negru pe care îl mai folosește câteodată, îl pune în raport cu altele pentru a le evidenția. „Eu admir lucrările clasice, dar în creația mea am nevoie de culori, fără culori nu am aer.” Pe lângă acestea, punctele, cerculețele, spectrele și luna nouă pot fi admirate des în lucrările Elenei Pruteanu. Cea mai frumoasă lucrare? Copilul ei, ne-a spus, cu entuziasm.

„Atunci când activez peste Prut, nu consider colaborarea una internațională. Acolo este țara mea”

Însă activitatea internațională face parte din portofoliul artistei. De-a lungul anilor, a fost directoarea mai multor proiecte internaționale. O colaborarea internațională nu înseamnă doar o călătorie, ci și activitate: „E mai complicat să găsești bani, dar am avut sponsori care au investit în proiectele noastre”.

Ne-a povestit un caz simpatic, așa cum l-a numit artista, despre una din călătoriile de peste Prut: „Plecam cu expoziția mea peste Prut. A trebuit să o prezint la vamă și vameșul m-a întrebat: „Doamnă, în ce stil lucrați?” Îmi vine complicat să mă apreciez pe mine în ce stil lucrez, de aceea m-am blocat pe câteva secunde. În timpul ăsta trece pe lângă noi un om și zice: „Da, da, doamna Pruteanu Samburic, dumneaei este suprarealistă. Posibil era un critic. N-am apucat să mai vorbesc cu el. Am înțeles atunci că sunt suprarealistă”.

„Orice artist trebuie să cunoască alfabetul artei, indiferent de tendințele existente”

„Avem prea multă pseudo artă în secolul XXI”, ne-a zis pictorița. „Tinerii artiști nu mânuiesc bine creionul, renunțând la principiile tradiționale, dar acest alfabet al artei, orice artist trebuie să îl cunoască, indiferent de tendințele existente. Deja el trebuie să aibă grijă cum mânuiește acele litere ale alfabetului, pentru că noi, îmbinând anumite litere, obținem cuvinte frumoase și, cu aceleași litere, putem obține și cuvinte urâte. Avem nevoie de școala clasică, desenul tehnic, să învățăm să acordăm frumos raportul dintre culori, așa încât să nu facem exces de efecte optice și să nu afectăm psihicul uman. Industria noastă însă nu ține cont de așa ceva. Noi trebuie să înțelegem că lucrăm pentru oameni și trebuie să le creăm condiții ca ei să se simtă bine.”

„Mai bine vând ceea ce a venit de la mine din suflet”

Se inspiră din orice, iar șirul cazurilor „simpatice” continuă:

„Eram în Tallin, când eram încă fetișcană – un oraș frumos, medieval. Și acum, ca și atunci, se vorbea acolo limba rusă. Plimbându-mă, pe lângă mine trecea o familie tânără, care avea un copilaș micuț de vreo doi ani. El sărea într-un picior. În acest timp trecea o trăsură cu cai. Copilul zice: „Mama, koniki”. M-a amuzat cum a pronunțat copilul aceste cuvinte, care mi-au rămas în minte și nu-mi dădeau pace, exact ca acea picătură chinezească. A trebuit să treacă 10 ani că să văd realizată lucrarea. Pe un artist tare mult să-l rogi să facă ceva e imposibil. Mai bine vând ceea ce a venit de la mine din suflet.”

„O lume fără artiști ar fi o lume în alb-negru”

„Eu învăț de la studenții mei, învăț cum să mă mențin în bună dispoziție, să nu fiu agitată, preiau de la ei acea stare calmă, pentru că un pic de nepăsare omului tot îi trebuie”, ne spune Elena. „Nu pierd nicio ocazie de a învăța și a scoate o lecție de viață. Totul are o semnificație. Trebuie să învățăm de la toate și să fim receptivi la orice.”

Își amintește cu drag cum anul trecut s-a apropiat de dânsa o studentă ca să-i zică: „Am o rugăminte, vreau să-mi permiteți să-mi realizez teza de licență după lucrările dvs.”. „Am crezut că a fost doar o discuție. Peste ceva timp am fost invitată la susținerea tezei. A fost o colecție de vestimentație prezentată de cinci modele. Vestimentația, decorul și stilul în care a fost făcută prezentarea erau în ton cu stilul meu de a picta. Îmi venea să o pup acolo. I-am zis să nu stea locului, să se regăsească pe sine. Eu cred că ea se va mișca mai departe.”

„Bine ar fi să fim cu toții artiști, indiferent de meseria pe care o practicăm, pentru că o lume fără artiști ar fi o lume în alb-negru. Uitați-vă și acolo cum omul acela mătură”, ne îndeamnă artista. „Și asta este o artă, nu e un lucru mecanic.”

Sunt foarte multe lucruri pe care vrea să le mai facă: „Vreau să trăiesc, să fiu activă, să pictez, iar a trăi nu înseamnă doar a respira, a mânca și a bea apă. A trăi înseamnă a fi în epicentrul a tot ce se întâmplă în jur”.

∗∗∗

Acest material este publicat în cadrul Programului ONU „Femeile în politică”, implementat de Entitatea Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Abilitarea Femeilor (UN Women) și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), în parteneriat cu Fundația Est-Europeană și Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare”, finanțat de Guvernul Suediei. Opiniile exprimate în cadrul materialului aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția Programului.