Ultimul sunet e mereu plin de emoții, pentru că această zi nu este doar atunci când absolvești școală, dar și atunci când înțelegi că puțin câte puțin devii responsabil de propriile alegeri, făcând primii pași în viața independentă.
Și dacă tot mâine e ultimul sunet, am încercat să vedem care au fost emoțiile și cu ce amintiri au rămas internauții după ce au spus „Adio, școală”.
Unii își amintesc cu drag că au plâns la careu, alții dimpotrivă, au chefuit.
Totuși, anii de școală rămân, fără doar și poate, cei mai dulci și cei mai dragi.
Diana Gudumac: La ultimul sunet a plouat și noi eram pe teren, uzi. Păcat că pe atunci încă nu se prea practicau selfie-urile, ar fi ieșit niște poze bune. Totul a decurs destul de calm, fără lacrimi și batiste puse la uscat, dar cu mari emoții înaintea unei noi etape a vieții: BAC, universitate.
Ana Pîrvu: Ehh, ultimul sunet, câte emoții și retrăiri au fost. În clasa întâi am mers cu tata de mână, în a douăsprezecea m-a dus la braț. Țin minte că am condus eu festivitatea cu prima mea iubire din clasa întâi, am purtat robă și cu tocă pentru absolvenți. În ziua respectivă a plouat și bătea vântul de ne lua tocile de pe cap, iar după festivitate a fost un bal de zile mari.
Cristina Moloman: Ultimul sunet din viața mea de școlar a fost unul deosebit față de ceilalți ani. Simțeam o bucurie în suflet atunci când mi s-a oferit lenta de absolvent 2012, dar totodată și tristețea nu mă lăsa în pace, știind că e ultimul an de școală. Astfel de momente nu se vor mai repeta, ci vor rămâne ca o amintire frumoasă în gând.
Roman Kremeni: La ultimul sunet am simțit o lipsă sufletească înainte de a te desprinde de locurile văzute zi de zi. Era careul de la școală, o libertate a noilor idei, a noului viitor și, totodată, o apăsare că nu vei mai vedea acele momente pe care le-ai trăit până atunci. Înțelegi că totul s-a schimbat și nu va mai fi ca odinioară.
Doina Iațîșin: Am avut niște emoții controversate. Bucuria pentru finalizarea celei mai grele etape (așa credeam eu atunci) și începerea etapei când decid singură ce vreau să fac, dar și tristețea pentru despărțirea de cei mai frumoși ani ai adolescenței și ai infantilismului exagerat, de colegi și de profesorii care, cu timpul, deveniseră prieteni.
Viorica Ataman: Incidente n-am avut, doar un moment de stânjeneală, hotărâsem toți atunci să venim îmbrăcați în formele școlare sovietice, era o modă atunci. Eu pe ale mele nu le mai aveam, dar mi-a dat cineva, și rochia era foarte lungă pentru mine. Am dat-o la un atelier, unde, din greșeală, mi-a fost scurtată deja foarte mult. Îmi aduc aminte că permanent aveam grija rochiei, era cea mai mare problemă a mea în timpul festivității ultimului sunet.
Olga Cebanu: Au trecut zece ani de atunci. Zece ani??? Ce repede a trecut timpul. Nici nu mai țin minte ce emoții aveam. Era un amalgam de bucurie, frică de necunoscut, de viitor. De fapt, nu știu dacă trăiam vreun fel de emoții, pentru că toate gândurile erau la examenele de bacalaureat. Ori, nu prea aveam temei să ne bucurăm de ultimul sunet, înainte de examene. Țin minte că am avut o misiune mai specială. A trebuit să mulțumesc profesorilor din numele tuturor colegilor. Și, nu e ușor să stai în fața a sute de elevi, zeci de profesori și să vorbești ca pentru ultima dată. Eh, cum tremura vocea atunci, da lacrimile cum jucau. Nostalgie. Frumoase timpuri.
Cristina Burlacu: Ultimul sunet din viața mea a fost foarte colorat, pentru că ne-am veselit mai mult și după partea oficială care a durat destul de puțin, toată clasa am plecat să ne distrăm. Țin minte cum mi-am luat diplomele de onoare, am felicitat profesorii și „am luat-o la sănătoasa”.
Andrew Jackson: M-am simțit eliberat, dar, în același timp, conștientizam că toate momentele luminoase petrecute alături de colegii mei și acești ani rebeli de liceu nu se vor repeta niciodată. Parcă mă aflam la o răscruce de drum, parcă citeam ultimul rând al unui capitol dintr-o carte. Apropo, eu am fost absolventul ăla care ducea pe umăr fetița cu clopoțelul, am avut onoarea.
Elena Braga: Fluturi în stomac, lacrimi, sentimente de nostalgie. Îmi amintesc cum dimineața cuprindeam toți profesorii și le spuneam cum au fost orele cu ei, iar la plecarea acasă, am stat cu colegii pe băncile din fața școlii și ne-am adus aminte de cele mai frumoase momente.
Cristina Gurez: Ultimul sunet la școală pentru mine a fost în anul 2009, când absolveam clasa a 11-a. Eram foarte fericită și emoționată. Atunci am primit încă o diplomă de merit și, totodată, nouă, absolvenților, ne-au fost dedicate mai multe momente frumoase, prin care ne-au urat un drum luminat mai departe. Pe de altă parte, eram fericită că în sfârșit, după cum credeam eu, se încheie viața de elev și mă bucuram că urma să vin la capitală. Dar, desigur, au fost emoții și din acelea mai triste, prin care, totuși, conștientizam cum au trecut 11 ani și că ne despărțim de colegii cu care am avut atâtea momente frumoase. Acum mi-e dor de școala din satul natal și de un ultim sunet.
Adrian Platon: Ultimul meu sunet a fost în îndepărtatul an 2009. În acel moment aveam doar sentimente de fericire, fiindcă am încheiat cu bine această etapă a vieții, pentru că promovasem examenele de BAC. Eram un absolvent împlinit de ceea ce realizasem pe parcursul anilor de gimnaziu, liceu. Îmi amintesc cu plăcere de acele momente, de zâmbetele colegilor și de atmosfera festivă creată special pentru noi, absolvenții de atunci. Eu nu sunt foarte nostalgic.
