(foto) Tulburări psihice ale omului redate prin prisma artei

Tulburările psihice erau privite drept o condiție a omului, care poate fi, de asemenea, o experiență bună și utilă, informează The Guardian.

Modernismul psihiatric a început cu „nebunia” lui Vincent van Gogh şi a culminat cu lucrări produse chiar de persoane cu afecţiuni mintale, considerate o nouă formă de artă. De altfel, o mare parte din artişti sunt empatici faţă de ceea, ce societatea numeşte boli mintale, pentru că toate formele de creativitate sunt produse ale iraţionalului, iar ideea de a face o călătorie în afara sinelui pentru a vedea lumea dintr-o altă perspectivă este, probabil, la fel de veche ca viziunile străvechilor artişti din peşteri. „Nebunia”, era de părere Platon, „este un dar de la zei”.

#1. Vittore Carpaccio – Vindecarea bărbatului posedat la Rialto (circa 1496)

Această pictură a vieţii de zi cu zi din Veneţia secolului al XV-lea arată cum erau percepute şi tratate bolile mintale în Evul Mediu. Uneori, lucrarea mai este numită şi „Vindecarea nebunului”, însă cuvântul „posedat” este mai apropiat de ideile vremii în materie de alterarea minţii. Bărbatul vindecat în mod miraculos de un preot, în cadrul unei scene dramatice de pe podul Rialto fusese luat în stăpânire de un demon. Suferinţa lui nu este nici de natură medicală, nici socială, ci o experienţă religioasă. În alte cuvinte, tulburările psihice erau puse pe seama diavolului.

#2. Matthias Grunewald – Ispitirea sfântului Antonie (circa 1512-1516)

Artiştii din Evul Mediu Târziu au fost fascinaţi de ispitirea Sfântului Antonie cel Mare de către draci. Pentru Matthias Grunewald, această poveste se transformă într-o teroare psihologică personală, în imaginea unui om a cărui sănătate psihică este ameninţată. Formele oribile ale demonilor sunt asemenea gândurilor deformate. Pictura, care face parte din iconostastul Isenheim, a fost făcută din compasiune, pentru un spital care îi trata pe oamenii pociţi. Unul dintre draci are inflamaţii roşii şi pielea gri, putând ilustra ameninţarea suferinţei fizice la adresa sănătăţii mintale. Scenele de mai sus i-au influenţat pe expresioniştii germani şi sunt considerate şi astăzi o capodoperă a minţii ameninţate.

#3. Albrecht Durer – Melancolia (1514)

Această operă vizionară este atât un diagnostic, cât şi o celebrare eroică a ceea, ce astăzi ar putea fi considerată afecţiune mintală. Melancolia era bine cunoscută în Evul Mediu, fiind considerată o întunecare a minţii, ce apărea în urma unui dezechilibru al stărilor de spirit. În tabloul de mai sus este înfăţişată însăşi melancolia, cu o figură deprimată şi frustrată, care pare să nu-şi poată duce mai departe munca. După instrumentele pe care le are la îndemână, ea pare să fie matematiciană, geometriciană şi arhitectă, un geniu al Renaşterii, în alte cuvinte. Prin această imagine, Durer îşi ilustrează propria viaţă interioară şi intuieşte complexitatea minţii. În viziunea lui, melancolia este o marcă a geniului – aspiraţia de a şti şi de a crea înseamnă să te prăbuşeşti în disperare. Nefericirea este nobilă la Durer. Imaginea de mai sus marchează începuturile psihologiei moderne.

 #4. William Hogarth – Casa de nebuni (1733)

Celebrul spital „Bedlam” din Londra a fost înfiinţat în Evul Mediu şi ar fi fost specializat în tratarea bolilor mintale din secolul al XIV-lea. În secolul al XVIII-lea, când William Hogarth a ilustrat un tânăr ajuns acolo în urma unei cariere de jocuri de noroc şi după ce şi-a cheltuit banii, era un loc în care londonezii puteau merge să se uite la nebuni. Pictorul arată cum două femei „sănătoase” savurează spectacolul nebuniei, la care participă şi oameni care se cred regi şi episcopi. În viziunea lui Hogarth, graniţa dintre sănătate psihică şi nebunie nu este deloc evidentă.

   #5. Francisco Goya y Lucientes – Somnul raţiunii naşte monştrii (circa 1799)

Reprezentarea lui Goya, a unui om care doarme – artistul – şi care este asaltat de monştrii nopţii simbolizează fragilitatea raţiunii la sfârşitul Iluminismului, marea mişcare din secolul al XVIII-lea care a încercat să schimbe lumea prin enciclopedii, demonstraţii ştiinţifice şi cele dintâi fabrici. În viziunea pesimistă, dar plină de compasiune a lui Goya, raţiunea domină doar o parte a minţii noastre, fiind nevoită să împartă lumea cu coşmarele.

 #6. Theodore Gericault – Portrete de nebuni (1822)

În epoca romantică, stările extreme ale minţii şi suferinţa interioară făceau obiectul poeziei şi al artei. Această stare de introspecţie deschide noi viziuni asupra sănătăţii mintale în portretele de nebuni pe care le-a făcut. A pictat 10 în total, din care mai există doar cinci, în care ilustrează pacienţi de-ai prietenului său, Dr. Etienne-Jean Georget. Printre ei se numără un monoman pedofil, o pacientă cu mania obsesivă a jocurilor de noroc (tabloul de sus) sau una care suferă de demenţă. În pictura de mai sus se poate citi un respect profund şi o compătimire a femeii, a cărei boală se face cel mai vizibilă sub forma unei nefericiri accentuate. Lăsând la o parte stereotipurile şi prejudecăţile, Gericault reprezintă tulburările psihice ca făcând parte din condiţia umană, simţindu-se apropiat de ele din moment ce el, ca artist, trata în lucrările sale moartea şi violenţa.

 #7. Gustave Courbet – Autoportret (circa 1843 – 1845)

Mânat de un impuls romantic, Courbet se pictează în ipostaza unui nebun, având chipul extatic şi terifiat. Această stare de spirit nu traduce însă o boală ruşinoasă, ci este o marcă a mândriei artistice. Urmând o tradiţie care îşi are rădăcinile în Melancolia lui Durer şi care capătă noi stimulente în epoca romantică, pictorul echivalează geniul cu nebunia. Chipul disperat de mai sus este imaginea avangardei de secolul al XIX-lea, care friza şi curta boala prin băutură şi droguri.

 #8. Vincent van Gogh – Autoportret cu urechea bandajată (1889)

Vincent van Gogh a fost fascinat de o pictură de secol al XIX-lea, Nebunia lui Hugo van der Goes. În tabloul cu pricina, artistul medieval Hugo van der Goes, care, în viaţa reală, a fost închis într-o mănăstire din cauza unei boli psihice, are o privire chinuită, iar cei din jurul lui sunt disperaţi să-l ajute. Van Gogh a scris că, uneori, se identifica cu acea pictură. În tabloul de mai sus, realizat la scurt timp după ce şi-a tăiat urechea, se autoînfăţişează într-o postură similară. Ochii lui sunt însă, de un albastru limpede, privirea îi este ageră şi percutantă şi se uită obiectiv la chipul lui bandajat. Nu este nici „sănătos”, nici „nebun”, este o fiinţă umană care ne vorbeşte cu sinceritate şi curaj.

 #9. Edvard Munch – Strigătul (1893)

În această operă de artă, nebunia este afecţiunea modernă, la nivel universal. Viaţa cotidiană ne face să ne simţim ca în tabloul de mai sus, spune Munch. Departe de a fi ceva patologic, dorinţa de a ţipa cu durere şi singurătate este un răspuns sănătos la o lume nebună.

 #10. Josef Forster – Fără nume. Colecţia Prinzhorn (după 1916)

După ce Munch şi Van Gogh au dat valoare pozitivă nebuniei în arta modernă, transformând-o într-o cale de accedere spre adevărul vizionar, nu a trecut multă vreme până când medicii din domeniu au început să vadă, la rândul lor, noi conexiuni între artă şi minte. Înainte de moartea sa, în 1933, Dr. Hans Prinzhorn a adunat într-o colecţie opere de artă ale pacienţilor cu tulburări psihice, marcând începuturile curentului outsider art.