Un roman distopic scris de către Aldous Huxley, deloc mare ca şi volum, dar care îţi înfăţişează un peisaj complex şi integru al unei lumi aflate la apogeul aşa-numitului „Rai pe Pământ”, năzuinţă aproape indinspensabilă de omul modern din realitatea noastră.
„Minunata lume nouă”, lucrare scrisă în 1931, adică înainte de romanul lui G. Orwell „1984”, scris în 1948, descrie viitorul într-o altă cheie, chiar opusă lui „1984” (după cum o spune chiar Huxley), în care viitorul nu este sumbru prin definiţie ci prin esenţă. Dacă în „1984” se vorbeşte despre dictatura estică, Huxley vorbeşte despre dictatura fericirii şi a comodităţii, un deziderat în totalitate aparţinând regimurilor democratice vestice.
Sistemul îşi asigură exisenţa nu prin represiunea fizică, ci prin mutilarea spiritului şi condiţionarea conştiinţei. Dacă la Orwell, instinctul este interzis, la Huxley instinctul este nu doar acceptat, ci împins până la paroxism. O lume aflată în afara istoriei, pentru că istoria s-a oprit. În acest sens, ne vom permite o abatere şi vom menţiona pe filosoful şi politologul american Francis Fukuyama care în cartea sa, „The End of History and the Last Man” (Sfârşitul Istoriei şi Ultimul Om), spune că universalizarea democraţiei liberale de tip occidental semnalează sfârşitul evoluţiei socioculturale a umanităţii şi definitivarea primeia (democraţiei liberale) ca forma finală de guvernare. Adică sfârşitul istoriei este finalul evoluţiei idelogice, iar în perioada post-istorică, nu mai există artă şi filosofie, nici nu se mai întâmplă nimic, o perioadă a păcii eterne.
De ce ne-am permis să ne abatem este pentru că ceea ce susţine Fukuyama cu un ton pozitiv, este tocmai realitatea negativă a societăţii din „minunata lume nouă” a lui Huxley. O lume a păcii eterne unde o jumătate de gram de soma (drogul viitorului) îţi şterge orice tulburare, ură, durere, dragoste şi alte trăiri ce definesc fiinţa umană, toate trebuiesc evitate, lichidate, în numele „fericirii”. O lume unde consumul este cea mai mare valoare şi poate unica valoare în afară de fericire, deşi fericirea ar putea fi abolită dacă nu ar fi atât de profitabilă şi nu ar „face să se învârtească mereu roţile”. De fapt Fukuyama însuşi spune că „Multe din tehnologiile pe care le-a profeţit Huxley, ca fertilizarea in vitro, maternitate surogat, droguri psihotropice, ingineria genetică în crearea copiilor, deja există sau se întrevăd la orizont”. Nu doar aceste fapte apropie previziunile lui Fukuyama de romanul lui Huxley, ci şi absenţa artei sau a filosofiei în era post-istorică, mai mult, nici ştiinţa în forma sa actuală nu mai există în lumea descrisă de autorul englez, pentru că aceasta nu duce decât la Adevăr, Adevărul fiind „o ameninţare, iar ştiinţa – un pericol public” pe când arta „este incopatibilă cu fericirea” şi astfel o ameninţare la fel de serioasă la adresa stabilităţii sistemului.
În „Minunata lume nouă”, Răul nu este evident pentru că nimeni nu este rănit, fiecare primeşte ceea ce îşi doreşte, totuşi sistemul este gata să extermine pe oricine nu doreşte să fie fericit, deci fericirea devine o obligaţie, un drept universal şi o obligaţie universală. În toată această degringoladă, unicul personaj în stare să privească sistemul din afară, este John Sălbaticul, născut din femeie civilizată (spre ruşinea ei, or nu se mai practică naşterea copiilor ci decantarea lor), dar crescut în „Rezervaţie” între indieni.
Un Sălbatic eclectic ce nu aparţine nici lumii vechi, nici lumii noi, prototipul omului modern de astăzi care face parte dintr-o civilizaţie de tranziţie, fiind conectat la Tradiţie într-o formă superficială, dar totodată nefiind în punctul final al evoluţiei istoriei.
Acest Sălbatic a învăţat să citească dintr-o carte veche al unui oarecare Sheakspeare, care îi face cel mai mare dar al lumii vechi, posibilitatea de a exprima trăirile profunde şi ontologice ale sufletului, lucru demult pierdut în lumea nouă, pentru că sentimentele nu mai au nici o valoare. Acest Sheakspeare necunoscut de nimeni şi indienii printre care a crescut, sunt unica legătură a sa cu trecutul ancestral. Deşi Sălbaticul trezeşte un interes viu „societăţii civilizate”, el totuşi este privit nici măcar ca o rămăşiţă a ceva necunoscut şi demult pierdut, ci ca un extraterestru absolut străin de lumea modernă care atrage după sine consecinţele ce urmează. Încercarea de autoizolare a Sălbaticului este doar o încercare de a fugi de noua realitate în care există, dar nonconformismul acestuia este pedepsit. Nu de o forţă atotputernică, nu de morala publică, ci de propria nedorinţă de a se conforma cu lumea din jur, incompatibilitatea cu condiţia de „sclav fericit” (O. Hurduzeu). Sălbaticul este acel “ultim om” (Fukuyama) într-o lume dezumanizată.
Recomand romanul „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley nu doar iubitorilor de literatură distopică. Deşi mai puţin impresionant decât „1984” din punct de vedere literar, totuşi rămâne o capodoperă pe nemeritat desconsiderată. Nota mea ar fi 8 din 10.
