Ultimul material din lista celor care le-am pregătit pentru azi sunt rezoluțiile Liei Lungu. Mesajul ei a ajuns la noi pe 6 decembrie, ora 12:58. Amintim că ultima zi pentru expedierea articolele participante în concurs este de 8 ianuarie, 2014.
2013 a fost un an ciudat de bipolar. Sunt studentă la Drepturile Omului, în Italia. Ajunsă în Padova, dintr-o absolută greșeală. Cel puțin așa vedeam eu lucrurile atunci. Orgoliul meu de ‘școlăriță trecută prin concursuri naționale și internaționale’, era rănit, iar eu nu făceam altceva decât să-mi alimentez frustrarea. Mă predasem din start și de la 2012 nu am avut efectiv nici o așteptare. Am trăit pentru academic. Pentru a trece examene, învățând într-o limba pe care, când am ajuns la facultate, nici nu o cunoșteam. Eram un alt suflet basarabean, ajuns în Italia. Și de aici deriva frustrarea.
2013, repet, a fost un an ciudat de bipolar. A început cu o propunere de muncă într-o instituție statală italiană. Pentru jumătate de an, prietenii și colegii, știau că pentru a reuși să mă vadă, trebuiau să vină până la mine, pentru că nu reușeam să mai ies. Lucru care se întâmplă rar, pentru că locuiam departe de centru. Mergeam cu bicicleta în fiecare zi și stăteam într-un apartament demn de toată jalea. Nici pe vremea studențiiei părinților mei, nu locuisem în cămine care să aibă acest stil abstract și să fie atât de sărăcăcios. Dar, plăteam puțin și eram cu oameni dragi mie, prin urmare, era cald. Ore infinite de muncă și proiecte care trebuiau prezentate până la o anumită oră sau dată. Nu mai reușeam să merg la facultate și învățam noaptea. Aveam cearcane și mă șimțeam epuizată. Îmi amintesc că aveam un examen în afară sesiunii oficiale, de statistică, iar eu eram un sac de nervi. Eram atât de speriată, pentru că nu mă simțeam pregătită să dau examenul pe o nota care să corespundă așteptărilor, încât ajunsesem la urgențe, seara înainte de ‘marele eveniment’ cu un acces de tahicardie și un atac de panică. În fine, așa a fost până prin mai. Să zicem că jumătate din 2013 a fost trecut doar datorită câte unui mesaj frumos primit de pe la prietenii, care mi-au fost aproape mereu. Mereu. Alături. Și a câte unui pahar de vin roșu, băut pe balcon.
Când, a venit un răspuns de la Italian Diplomatic Academy că fusesem selectată să reprezint Italia la New York, la Model UN-NY, cel mai impunător proiect pentru viitorii oameni diplomați. Emoții, griji, stres de toate tipurile. În fine, alesesem să reprezint Cameroon pentru că e o țară cu o poveste dură și o realitate și mai dură. Și m-am ridicat. Și am ținut discursuri. Și am făcut rezoluții. Și îmi amintesc febra întregului proces…Cu fiecare cuvânt rostit, eram și mai motivată și mai aprinsă. Credeți-mă, aș fi putut schimba cursul lucrurilor în acel moment. Trăiam doar cu politici și strategii în cap și în suflet și în aer și în mâncare. Mă simțeam incredibil de puternică și extrem de înfuriată pe toți. Pentru corupție, pentru indiferență, pentru milioane de persoane care mor din motive atât de incredibil de nesemnificative. Și ziceam tuturor că sunt din Moldova. Îmi dau seama că și pentru mine a fost un lucru important că m-a ales Italia, dar eu sunt din Moldova. Și aveam două misiuni, să lupt pentru Cameroon și să știe cu toții că sunt din Moldova. O Moldova în care se vorbește limba română.
Nu cred că se poate clasifica la nivel de ‘faptă’ buna…E doar o faptă umană. Dar pentru mine a fost o experiență trăită la o intensitatea pentru care ar trebui să se inveteze o nouă unitate de masură pentru a o putea reda. Dupa o jumătate de an de muncă, în acel ritm frenetic, eram în New York, unde etajul n al unei clădiri de lux, se învârtește și poți admira orașul. Care, într-adevăr nu doarme niciodată. Păi bine, visul new yorkez pentru mine se cam sfârșise acolo. Am descoperit că nu eram atrasă de clădiri infinite, praf, zgomot care te face să devii ca și Munch, lume. Atât de multă lume. De când am o minimă conștiință de mine și de glob, am tot afirmat că iubesc lumea. Păi, pentru o săptămână, nu am mai iubit-o. Devenisem claustrofobă. Săptămâna se sfârșise, iar eu am revenit în cămeruța mea de 2 metri pătrați. Nu reușeam să mănânc, mă uitam la dulapul meu cu haine, la ce am în frigider și îmi părea totul mult prea mult. Ca și cum nu meritam și dacă ‘ei nu au și nu au ales să nu aibă, eu, care tot nu am ales să am, de ce să am?’. Dar fiecare istoriară trebuie să aibă și un final fericit. Al meu începuse prin a fi mai puțin promițător.
Idealistă absolută și incurabilă, voiam să iubesc tot și pe toți și tot ce voiam era doar să iubesc. Toată nevoia asta a dus la o imaturitate sentimentală și o incapacitate de a ști ce vreau și de a ‘iubi’ o persoană cu adevărat. Credeam ca eram îndrăgostită, ardeam imediat, vedeam tristă, cum iluziile și scenariile din capul meu nu se materializează, căutam câte ceva frumos în fiecare persoană și mă agățam de acel frumos. Îmi dau seama că am fost, într-adevăr, foarte nepregătită pentru un oarecare fel de poveste ruptă dintr-o carte.
Anul 2013 a însemnat și maturizare. De toate tipurile. Dar mai ales, a însemnat coerența; și în definirea sentimentului și în trăirea acestuia. Și uite așa, au trecut luni în care refuzam atenția ‘vecinului’, pentru că voiam să depășesc criza de personalitate în care mă afundam cu fiecare secundă. Purtam doar fuste lungi, rochii lugi, pulovere largi, monocrome, de parcă aș fi vrut să mă ascund lumii până am sa fiu gata să mă redau. Și după seri introspective și lacrimogene, rupte de prin telenovele, am acceptat invitația la o cafea a băiatului de vis a vis, continuând a fi, evident, foarte reticentă, foarte nesigură, foarte nepregătita, foarte calculată. Continuând a pune pe mine haine largi și rochii lungi. De parcă îmi era frică de o altă deziluzie. Absolut contrar frazei de pe un tricou al prietenii mele, Carpe that Fucking Diem.
Eu trebuia să merg în Paris, să fac Erasmus, ce vrea și asta de la mine, ămi ziceam. Mă enerva faptul că era peste tot și venea peste tot și scria și suna. Dar uite că, într-o zi mi-a reparat o ușă, într-o altă zi, m-am trezit cu el la ușă, reparată, și cu un tiramisu pe care-l gătise, într-o seara chilli și tot așa. Tot așa până am descoperit lumea din el, care este infinită și care are tot ce nu are lumea mea. Și care e incredibil de frumoasă.Tot așa până când vara, veni în Moldova. Tot așa până când Lia nu a mai plecat în Paris. Am plecat în doi, cu ocazia zilei lui de naștere. Locuim împreună și eu mi-am regăsit echilibrul. Cred că l-am găsit ambii de fapt, el are deja curajul să dea un nume sentimentelor pe care le trăiește, iar eu am regăsit curajul să le trăiesc.
2014 aduce o altă experiență, o altă țară. Mergem să facem cercetări pentru tezele noastre de licență, am schimbat planuri și coordonate geografice, dar până la sfârșit, am reușit să facem așa încât setea noastră de reușite pe plan academic, el un mare inginer, eu o aspirantă la pace, să se completeze cu necesitatea de a fi împreună. Merg într-un centru de drepturile omului, în Londra; să scriu despre cum Putin a dat ordin ca de ziua lui să fie omorâtă Ana Politkovskaia și să-i dedic ai mei 3 ani de universitate, acestei mari femei. Afirmând că sunt din Moldova și locuind în continuare cu ‘echilibrul’ meu. Iar, dacă cineva mă va întreba vreodată unde mi-am găsit fericirea, să știți că am găsit-o probabil, în una dintre cele mai triste perioade ale mele până acum ca și spirit și în cel oribil apartament în care am locuit, alături de blocuri care ceva timp în urmă fuseseră un ghetto al drogaților. Da. Mi-am găsit fericirea printre ruine. Însă nu mai există pământesc pentru mine fără această fericire.
*NB: Acest text este participant în concursul lansat de #diez “Ştiri despre tine. 2013 spre 2014“. Premiul care-l așteaptă pe cel mai creativ/ă și ingenios/oasă este unSamsung Galaxy Tab 2. Cei care au devenit curioși pot citi aici regulamentul concursului. Așteptăm mesajele voastre la adresa info@diez.md
